*
În satul de baştină al copilăriei mele,
tata-mare îşi purta doar porecla – Mitică Tobârlan – nu şi numele. Aspru,
viguros, răzvrătit, falnic, cu cămaşa lungă de in, brăcinar, pantaloni albi de
dimie, mustăţi şi baston. Bastonul şi-l căpătase cam pe la 75 de ani, când a
căzut din tei, urcat să-i culeagă floare Dumitrei, o femeie frumoasă la viaţa
ei, fără bărbat, aşezată cu casa pe Valea Pribei înainte de mama-mare Lina.
Mama-mare, neam bun de popi, bogată, bolnavă, răbdătoare, resemnată, îl aştepta
mai spre fundul văii.
Aşa se explică, jumătatea de an în care
tata-mare nu ajungea acasă decât la sărbători, să-şi schimbe straiele pentru
biserică. Noaptea când i se făcea dor nu lungea drumul până-n fundul văii. Nu
strica el că Dumitra avea casa mai aproape. De la răsaduri şi până la recoltă,
coverga din luncă, împletită meşteşugit din crengi, cu patul în ţăruşi înfipţi
direct în pământ, cu sarică de aşternut şi cu vălimărencele mână de lucru
ieftină, trecând râul mulţumite că ştie cineva să le aprecieze corect munca şi
beneficiind, ăle mai tinere, de confort sporit. Coverga aceea era libertatea
lui. (Spre seară pleca şi ultima vălimăreancă, premianta acelei zile, rămasă
să-şi ia coroniţa a cărei strălucire încă o simţea ca o umbră iradiind din
interior şi pe care abia de se îndura s-o risipească în unda râului. Era locul
cel mai ferit s-o ascundă până să ajungă la privirea bănuitoare a celui cu
care-şi împărţea necazurile.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu