luni, 8 august 2011

Transalpina. Drumul Regelui.

Pe “Poteca Dracului”, am urcat în cer. În tărâmul de urieşi al Parângului, şoseaua asfaltată proaspăt, şerpuieşte spectaculos oferind ochiului nebănuite delectări, încă necopleşite de zgomotul de doi bani al civilizaţiei, hotărât parcă să hărţuiască ceea ce natura a aşezat temeinic în mitul de taină şi splendoare al locurilor. Şirul de maşini încolonate urcă lin şi parcă, surprinzator, nici un conducător auto nu pare că doreşte să depăşească. Invariabil cu geamul deschis, copilotul din dreapta captează cu apartul imagini pentru album.
Cuvintele rămân cumva să tacă; vorbesc suficient pietrele risipite în zare pe povârnişul de un verde strălucitor. Şi totuşi, printre pietrele neclintite, se mişcă în transhumanţa veacurilor, inperceptibil, din loc în loc  turme de oi. De un alb nefiresc par a fi sculptate din zahăr, căci din zăpadă s-ar fi topit de mult.
Legenda spune că romanii, la 101, ar fi tăiat drumul de înaintare către Sarmisegetuza, urmând poteca străbătută doar de ciobani. Mai către  noi, regele Ferdinand a desăvârşit lucrarea, de aceea i se mai spune şi Drumul Regelui. Pietruit de către nemţi şi-a căpătat faima de obiectiv strategic în timpul primului şi celui de-al doilea război mondial.
Uitat, sau păstrat în patrimoniu, de voie sau de nevoie, căci întreţinerea e costisitoare, se pare că abia acum un cap limpede, surprinzător de blond, i-a întrezărit potenţialul turistic şi lucreaza intens pentru aducerea traseului în prim planul european, unde-i este  locul.
Am urcat de la Novaci către Rînca, o staţiune alpină cu siguranţă de faimă în câţiva ani. Nu ne-am oprit aici, printre vilele în construcţie, căci ne propusesem popas mai sus, către Obârşia Lotrului.
Şi dintr-o dată ne-am trezit în nori.
Frigul, a înecat cerul aşezânduse pe asfalt şi intrând în vălătuci de ceaţă în habitaclul maşinii. A trebuit să ne oprim, preţ de câteva minute, să ne punem hanoracele si să încercăm să rupem din nor, pentru Alexandru, ceeace speram noi să fie vată de zahăr.
Fără consistenţă, norul a trecut repede peste culmi în treburile lui. Am privit în jos pe dreapta căldarea văii. Apele unui lac tocmai prindeau contur. De partea cealaltă a drumului, pădurea de brazi deja se scălda în lumină.
Repornind Loganul, am scrutat vîrful muntelui cu care ne luasem la trântă. Simţeam în urechi înălţimea celor peste 2150 de metrii atinşi.  Liniştit, sus, s-a destins şi motorul Loganului. Eram deasupra norilor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase