BANCUL ȘI LITERATURA

 

Ion Toma Ionescu

Ce popor imaginativ avem!

Românii au băut mai multă bere în primele luni ale anului și a crescut implicit pe cap de locuitor numărul de bancuri. De unde explicit tragem concluzia că trebuie mărit prețul la bere.

 (Dintr-un raport al securității, nedatat)

Doamne, ce popor imaginativ avem! Vine unul scamator la marginea pădurii cu un joben. Ai zice mai să scoată din el doi iepuri albi și ce să vezi, în locul urecheaților scoate două panglici nesfârșite portocalii, fluturându-le pe valul de admirație și ovații ale poporului pedelist. De atâta emulație, nici că se vedea scrisul cusut cu fir de aur, unde povestitorul însăilase proiectul noii constituții și împărțirea în opt a regiunilor administrative. Doar că nu impui așa simplu basmele romanilor în țara bancurilor!… Tocmai trecea pe-acolo Bulă Pontonel, pe post de Scufiță Roșie. (Ca să câștige voturi își făcuse operație de schimbare de sex…). Se ducea la Bunicuța în pădure cu demâncare și căscând gura la cinstita adunare, nu băgă de seamă când se lăsase întunericul. Acu’ n-aveți a mă întreba cine-i Bunicuța, că-n partida aia mare ce se crede întotdeauna învingătoare de drept, a rămas singura minte limpede, singurul deștept. Restul partizanilor din elită, într-un glas unanim, stau cu limba înțepenită la televizor pe nordul Președintelui. Au și ei dreptate! În zarva valurilor de ură e nevoie de un reper. Nimic mai sigur decât busola marinarului. „Dacă s-a făcut noapte, se lumină într-un timp gândul Scufiței când băgă de seamă întunericul, n-am decât să mă fac frate cu lupul, că nu știi în pădure de unde paște primejdia!… Nu frate, mai bine văr! Tot sunt ca mâine moșii de vară.” Îi veni gândul din urmă, ăl bun, ca să nu se supere nici baronii… – Îmi zici vere până la moarte, lupule?!… Și Antonel privind visător dintr-o parte: – Da, verișoară! (Moșii de varǎ)

Mi-a cerut prietenul Adrian Alui Gheorghe să fac o treabă serioasă și mi-a dat libertatea să divaghez punându-mi câteva întrebări ajutătoare, esențiale în context. Să-mi aduc contribuția astfel prin răspunsuri, la o anchetă care va CONTA într-un fel de exegeză a bancului ca manifestare a umorului. O  comunicare verbală scurtă, indirectă și atractivă a adevărului ce funcționează ca un mecanism de supraviețuire psihică, și printr-un mesaj liminal sau subliminal, stârnește solidaritate prin râs, un fel de supapă de ceață pentru terapie socialăîntr-un regim represiv sau pe tărâmul nețărmurit al prostiei omenești, în țara unde prin vot democratic popular Bulă a fost ales împărat pe viață… Inițial am considerat că nu sunt legitimat nici ca poet și nici ca prozator, umoristic vorbind, cu atât mai puțin ca estet, având mai degrabă firea unui taciturn cu ascendent în Saturn, dar mi-am amintit că am scris o carte Jurnal din anul Apocalipsei, în care m-am străduit și cred că am și reușit să-mi demonstrez mie însumi o legătură strânsă între bancuri ca fenomen, și literatură. Era una dintre cerințele, pe lângă multe altele pe care setul de întrebări ale anchetei le impunea. Ca un autor atipic am prins ideea din zbor și am hotărât să răspund cu o compilație din acele texte eminamente necunoscute ale Jurnalului meu din anul Apocalipsei(cu siguranță veți recunoaște și anul și personajele, nu va fi greu. De ce a rămas necunoscut Jurnalul? Pentru că primul cititor al cărții, fratele meu, după ce și-a terminat lectura, s-a exprimat cum că deși în carte sunt multe glume, cartea în sine e una tristă și cumva pe față, prea băsistă.Și nu i-am mai dat drumul în lume…

*

El era Președintele. Ea își zicea Opoziția. Contrar aparențelor se iubeau profund. Amândoi pacienți într-un spital de boli mintale. Într-o zi se plimbau de mână pe malul lacului liniștiți și Președintele a sărit brusc în apă. A înotat până la fund și a rămas acolo. Opoziția a sărit repede să-l salveze. A înotat și ea până la fund și a scos Președintele la suprafață. La auzul acestei fapte eroice, Consiliul de Administrație al Spitalului, restructurat după norme și practici europene, a hotărât ca Opoziția să fie externată din spital deoarece a dovedit că e stabilă mintal. Un medic șef de la secția SIE (Secția Investigații și Encefalografie), nou uns în funcție, diplomat, doctor de carieră, maestru în arta dialogului, s-a dus la Opoziție să-i dea vestea și i-a spus: – Am o veste bună și una rea. Vestea bună este că vei fi externată. Din moment ce ai fost capabilă să reacționezi în mod rațional la o criză și să salvezi viața unui alt pacient, am ajuns la concluzia că fapta ta dovedește o deplină sănătate mintală. Vestea rea e că Președintele, pacientul pe care l-ai salvat, s-a spânzurat cu cordonul de la halatul de baie. Îmi pare rău, dar a murit. La aceasta, Opoziția răspunse ușor adormită: – Nu s-a spânzurat, l-am pus eu acolo să se usuce!…(Opoziția și Președintele)

*

Ieri am aruncat pe fereastră televizorul mogulilor. Mi-am pus ochelari stereoscopici activi 3D și i-am făcut vânt de la etajul zece. Doamne, s-o fi văzut pe Oana Sultana înger!… Parcă era o crisalidă buimacă, bulimacă… mă rog. M-a privit lung, șăgalnic, cu privirea ei optimistă asupra crizei și m-a rugat să-i transmit pupici dulci blondei cu frunza de la turism și dezvoltare regională cu care prestase în emisiune. Se pare că de ea a avut noroc să-i salveze cariera și destinul până la urmă, nu opoziția lui Pontonel și Antonel, și nici „mogulul”! Lena Udriște își uitase geanta de fițe la Ora de foc în emisiune și când am ridicat televizorul să-l zvârlu, Oana Sultana s-a agățat de geanta aia mare cu mânuțele ei agere și grăsulii. Geanta s-a deschis și-a apucat să tragă din ea un obiect pliabil. Era ceva între parapantă și parașută – o ditamai umbrelă portocalie. Cât să plutești cu umbrela, fie și portocalie?… Tot țăndări te faci până jos! Norocul ei că tocmai trecea Președintele cu Loganul. Ieșise de la Cotroceni și mergea, mers de croazieră către Vila Lac 3. Şi când a văzut în fața lui portocaliul în pericol, a sărit de la volan și a prins-o pe Oana Sultana în brațele lui vânjoase de marinar. Fericită, dar și temătoare, și-a ridicat încet pleoapele înțepenite să se dumirească unde a ajuns, în Rai, sau în Iad? N-a mai știut cum să-și facă o cruce mare când și-a văzut Președintele! (…) Îmi scot ochelarii stereoscopici activi 3D, îi pun pe birou și-mi frec mâinile mulțumit. De când nu mai am televizorul, am trecut la independenți. (Umbrela portocalie)

*

„Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din țară?…” Își fâlfâie Antonel întrebător genele tremurate mărunt către sala cuprinsă de admirație a Congresului liberal.Privirea lui senină de un albastru tâmp înflorește mulțumită de sine, cățărându-se peste mulțimile prosternate, deasupra liberalismului închistat în doctrină. Se făcuseră listele. Patriviciu aprobase deja fără să consulte, numele înșirate cu creionul de mâna lui Antonel, semn de încredere din partea arhitectului, pe o foaie din agenda oferită cadou de Gionel în noaptea de pomină a măririi și decăderii… Singur Ludovicul, ca un țap logodit, țopăia cu chitara în brațe un refren nesfârșit… „Ți-am dat inima mea, ți-am dat inima mea, Antonele… Ce-ai făcut cu ea?”… – USL! USL!… Scandau vizionarii. Afară ninge. Caratramă urcat la tribună ca o babă surdă, anunțăvestea rea că partidul are mari datorii și vestea bună că la Cotroceni s-a  întors Președintele.

*

„Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din țară ?” Timpul nu stă-n loc. La poli opuși, Antonel s-a logodit cu dușmanul Pontonel (greu de stabilit cine de la cine să ia lumină…), să traverseze mai ușor împreună noaptea opoziției. Pe puntea suspinelor s-au întâlnit cu Dan DD, ăsta behăia țopăind și el ca o capră șchioapă că e vremea lui, că a terminat cu Elodia. Numai Albă ca Zăpada își făcea liniștită somnul de frumusețe spre marea încântare a piticilor. Șmecherii ăștia mici subtilizaseră oglinda fermecată și au adus-o în spiritul constituției spre păstrare Președinteluila Cotroceni. Președintele i-a rugat frumos: – Măi Barbă-n Cot, du-i-o lui Lăzăretu că el e responsabil cu netu, cu întrebările și sondajele. „Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din țară?!” – Gândești că am dubii? răspunse peste umăr Președintele. Crede-mă, mă pricep la blonde! Eu lucrez cu certitudini. (Oglindǎ, oglinjoarǎ)

*

Întorc un ochi electoral miop către kilometrul zero și disting o mulțime pestriță strânsă ciorchine pe cele două maluri ale Dâmboviței. În spatele primelor rânduri de militanți ce flutură eșarfe roșii, galbene și portocalii, inițiativa privată a dat drumul grătarelor cu mititei. Azi s-a dat liber de la Parlament ca pe întreg teritoriul capitalei să nu funcționeze legea picnicului, nu se dau amenzi. Fumul gros a acoperit bannerul uriaș pe care ecologiștii l-au legat între doi plopi. Bine că nu se mai cunoaște scrisul! Iar ne făceau ăștia capul calendar cu Roșia lor Montană! În spate la Cireșica, poliția călare și-a pregătit urnele mobile și se antrenează repetând exercițiul de colectare a voturilor.Dar de ce întârzie candidații? Tot mai agitate, privirile scrutează încrezător în amonte către Lacul Morii. Și ca la un semnal se pornesc uralele din toate piepturile. Electoratul scandează o odă a bucuriei, încurajând sacadat fiecare democrația lui. Pe culoarul unu, Ghilimanu și Pleașcă trag la pagaie în aceeași copaie. De pe doi, generalul Onțu salută de voie mulțimea, cu ținuta sa bravă și glonțul pe țeavă. Pe culoarul trei, RoburGoiţă, pe bani grei, fâlfâie panglici și ridică zmei cu majoretele de fiță de la Jean Monnet. Pe patru parcă sărind agil din barcă-n barcă, printre mantinele, Piendon suplu, singur în cuplu, face bezele ca papagalul la teatru. Pe culoarul cinci, Paranghelie ca un Adonis trage la rame cu Miss Afrodita de Mizil. Iar Prigoarnă, strânge în brațe grijuliu ca pe un copil semnul lui electoral, pe cățelușa Puşa  şi Bahmu plânge. Curat carnaval!… Nu-l văd pe doctor! Ba da, apare plutind în sfârșit undeva dinspre soare, pe o parapantă. Se zice că Mazarin i-ar fi oferit Pontul (…) Euxin, pentru o amantă. Mă frec la ochi oftând către durere. De ce-or fi primărind doar hahalere!? (Afrodita de Mizil)

*

Ca furnicile pe culoarele secrete au ieșit de pe liste, morții. Și au venit procurorii să pună ordine cu biblia în mână în fața porții, la țintirim. Deo săptămână figurile sumbrele, discută ad-interim cu umbrele… – Țață Vetuțo, dumneata când ai murit, nu ți-au luat ăia de la primărie buletinul? – Doamne feri, NU! Ne naștem cu codul numeric și destinul personal fiecare. Cum să-mi ia flacăra de la lumânare? Rarul ăla de primarele mi-a zis să-l păstrez, da, să-mi scot picioarele din groapă de câte ori mă va chema să-l votez. – Și te-a chemat țață Vetuţo? Ți-ai scos picioarele la vot? – M-o chemat maică și am votat tot! – Multiplu?… – Păi!… M-am plimbat într-un ciclu de excursii cu autobuzul, cum făceam pe vremuri când mergeam pe la mânăstiri. Mi-a plăcut! Ce frumos a crescut anul ăsta floarea soarelui și cucuruzul! Am primit și ceva buget,și mâncare, un pateu, un cornet de semințe agricole, ne-au omenit! Peste tot ne-au întâmpinat cu taraful, iar noi le-am oferit votul și autograful pe niște foi matricole! Țața Vetuța e ca Lady Gaga în concert, activă. Le-a dat colivă procurorilor și s-a purtat ca o divă. (Plai bǎlai – pamflete politice)

Și încă două scurte scriituri neînregimentate politic.Una cu armata de pe vremea ailaltă și alta cu un șofer din toate timpurile.

*

La instrucția de front ta’majurul ordona: – Pluton, alinierea în front câte unul! Pentru verificarea bocancilor ridicați piciorul drept! Unul dintre soldați ridica din greșeală piciorul stâng, la care majurul, văzând și un bocanc stâng ridicat, striga imediat: – Bă, care ai ridicat amândouă picioarele?…

*

Un șofer gonea cu 200 km/oră. Vede girofarul unei mașini de poliție în oglindă și accelerează. După o vreme simte că nu poate scăpa de polițist și trage pe dreapta. Polițistul: – Am avut o zi groaznică și vreau să ajung acasă. Dar mi-a plăcut urmărirea. Așa că zi-mi o scuză bună și te las să pleci. – Acum trei săptămâni nevastă-mea a fugit cu un polițist, zice șoferul. Când te-am văzut în spatele meu,am crezut că vrei să mi-o aduci înapoi…

*

Nu sunt un acaparator, nu ascund că mă simt mai bine în plan secund, de-aia las celorlalți combatanți în anchetă primplanul, să vorbească ei în profunzime despre diferențele dintre bancurile dinainte și de după 1989, originea și funcția lui Bulă ca român majoritar și celelalte, și celelalte… Și pentru că nu-mi place să închei așa disertația mea încă un text

*

Se spune că trecutul a fost mai bun. N-ai să găsești omul care să afirme: „Uite domnule ce tineret cumsecade, cum știe el să-și aleagă idolii, cum reușește să discearnă valorile, ce disciplină în gândirea creativă și cât de riguros și plin de respect își trage ghilimelele ca pe niște mănuși de chirurg, când operează pe un text esențial al înaintașilor!?” Dimpotrivă, ai să găsești totdeauna tușe groase, stridente, mânjite pe fața congestionată de neîncredere a insului, Gheară de Vultur sau cum s-o fi numind, scăpat temporar din rezervația indienilor și proferând considerații de genul: „Uite domnule câte elucubrații și etnobotanice în atitudinea țâncilor ăstora zgomotoși care au deturnat tramvaiul 40 în dreptul Liceului Nichita Stănescu și li se pare că sunt deja stăpânii inelelor! Pe vremea mea fetele erau decente, nu atacau bieții profesori cu limba slobodă și goliciunile expuse ostentativ pe simezele expozițiilor futuriste!”Halal de vremi! Un pâlc de elevi traficanți de fluturi și eleve fotomodel, coborâți din tramvai, fac bezele ghearei de vultur din capul meu… (Ghearǎ de vultur)