duminică, 19 august 2012

Pe spinarea Bucegilor


             Ieri ne-am plimbat pe spinarea Bucegilor. La intrarea în Sinaia, spre Moroieni, am urcat în volute cu maşina lui Laurenţiu, pe fâşia strâmtă de asfalt, spre Cuibul Dorului şi mai sus către Piatra Arsă. Aerul tare la aproape 2000 de metri altitudine ne-a oferit prilejul să-i mulţumim Cristinei că ne-a pus în bagaje ceva îmbrăcăminte să ne protejeze de respiraţia rece a muntelui. 

          Un nor negru se agăţase de crucea Caraimanului şi îşi despletea umbra de ceaţă pe povârniş către noi, opriţi undeva pe Şaua Dichiului. M-am uitat mai bine la mişcarea imperceptibilă din partea mai luminoasă a umbrei şi mi-am dat seamă că de-acolo din nori cobora o turmă de oi. Se rostogolea alene venind dinspre Babele să ajungă către seară la stâna ce se profila mai la vale.     

          În gându-mi sinapsele parcă se cutremurau făcând legătură cu veşnicia. Afară, pe platoul deschis, se întretăiau marcajele roşii vizibile ale unor trasee montane. Căte două trei mogâldeţe în grupuri, turiştii, în diferite direcţii, se pierdeau cu rucsacii în spate. 

          Urcasem în coloană cinci-şase maşini, alene, să dăm prilej Nikon-ului din dotare să se manifeste profesional în mâna Cristinei. Şi coloana s-a oprit ca la o comandă. Se terminase brusc asfaltul şi drumul continua cu hopuri doar pentru temerarii care nu aveau scutul atât de jos să îndoaie tabla în vre-o piatră. Am continuat o vreme zguduindu-ne către complexul sportiv de la Piatra Arsă până am descoperit un indicator pe care scria acces interzis. 

          N-am insistat, măsurându-ne timpul şi socotind că masa spre ora 16 ne-o planificasem la iarbă verde după Bolboci şi dincolo de Cheile Tătarului, în susurul Ialomiţei şi în mirosul de brad. 

          Am întors şi ne-am luat porţia consistentă de zgâlţâială şi în plus câteva replici. Personal am strâmbat de câteva ori caroseria maşinii lui Laurenţiu, spre bucuria nedisimulată a lui Ioni care m-a taxat zicându-mi că un cucui îţi arată din când în când că în viaţă nu eşti de capul tău.

          Ocolind Bolboci-ul, nu se mai termina, am trecut Cheile Tătarului  şi am campat pe malul verde al Ialomiţei ce-şi despletea cleştarul printre pietrele de diferite forme şi culori. Din lada frigorifică minunăţiile pe care ni le pregătise Ioni s-au topit pe rând. Ne-am scufundat apoi picioarele  în apă şi ne-am clătit pe faţă.

          Laurenţiu, meşterind ceva în maşină, din senin a dat drumul la Radio. Se vorbea tot de Crin, de referendum, de procurori şi am redevenit muritori...

2 comentarii: