joi, 9 ianuarie 2014

Gusterele. Poate un alt început...



            Pe urmele Gușterelui, sub semnul Adormirii Maicii Domnului, de Sfântul Ioan, am ajuns la Merișani sǎ-mi iau rǎmas bun de la vǎrul meu Cornel, personaj din carte, mai mare ca mine cu cinci ani de care eram legat cu fire, unele vǎzute altele nevǎzute. Cert e cǎ doar eu și el rǎmǎsesem sǎ purtǎm mai departe numele de Ionescu. Eu cu ceva mai multǎ mândrie, fiind singurul dintre urmașii lui Tobârlan în linie bǎrbǎteascǎ. Nu mǎ întrebaţi de ce am fost întotdeauna mândru de numele pe care-l port, n-aș stii sǎ rǎspund,  mai ales cǎ am explicat, nu Ionescu, ci porecla lui tata-mare era de falǎ, sǎditǎ adânc în memoria satului. Am cǎutat la bisericǎ sǎ stau în prima strana, spre rǎsǎrit, lângǎ altar, pe locul lui tata-mare. Aveam un oarcare ascendent acolo, priveam de sus pe lângǎ coșciug, ocolind centrul de greutate al imaginii. Așa sunt eu nu pot privi un mort la faţǎ, de parcǎ m-aș uita într-o oglindǎ, speriat cǎ nu-mi pot recunoaște chipul. Doar pe tata, eram copil de opt ani, l-am privit îndelung.

            Biserica era plinǎ de oameni strǎini (strǎini pentru mine), femei cu baticurile negre pe cap și haine ponosite, dintr-un timp împietrit. Culorile vestejite, cenușii ale veșmintelor, abia mai stǎteau agǎţate ca niște vrejuri uscate pe tulpinile de porumb. Din loc în loc, pâlcuri-pâlcuri de fete tinere, elegante, cu cismuliţe înalte și eșarfe la gât, colegele de servici ale Elenei, așteptau resemnate sǎ se termine slujba, sǎ-și aprindǎ o ţigarǎ dupǎ ce vor fi aruncat în groapǎ un bulgǎre de pǎmânt. Bǎrbaţi, mai puţini. Câţiva din neam și bǎieţii care trebuiau sǎ poarte patul mortului în cimitir și apoi sǎ coboare coșciugul cu ajutorul frânghiilor, dedesupt.

            Nu-mi era gândul la slujbǎ. Glasul pǎrintelui te învǎluie înǎlţându-te și fǎrǎ sǎ cuprinzi sensul deplin al cuvântului. Din locul pe care îl ocupasem, îmi închipuiam privirea întunecatǎ a lui tata-mare peste lǎstǎrișul de uniforme verzi, cǎutând în zadar vre-o privire fugarǎ aruncatǎ ca o promisiune secretǎ dinspre icoanele la care își faceau rugǎciunea de iertare a pǎcatelor, enoriașele, cǎrora le-ar mai fi dat inima brânci.

            În duminica aia pe care o povestisem în carte și o aveam proaspǎt în minte, au avut loc în bisericǎ doar femeile care jucau vre-un rol la nunta legionarǎ a lui unchiu Nicu. Soacra mare, soacra micǎ, nașa si bineinţeles mireasa. Se stricaserǎ cumva firescul datinilor. Iar portul de sǎrbǎtoare al lui tata-mare, pantaloni albi de dimie încinși cu chimirul peste cǎmașa lungǎ de in, înfloratǎ la poale cu muște din fir de borangic, se pierduse în desișul verde al legiunilor înghesuite în bisericǎ. De aici privirea întunecatǎ și dezamǎgirea faţǎ de fii sǎi (doi dintre ei), care fǎrǎ sǎ-l întrebe îmbrǎcaserǎ cǎmașa verde. La slujba de cununie n-a vrut sǎ stea lângǎ Niculae ca tatǎ și socru mare. A rǎmas sǎ fulgere cu privirea pe deasupra capetelor înfierbântate, din strana lui.

            Am ieșit afarǎ în curtea bisericii și am rugat-o pe Marioara verișoara mea de-o vârstǎ cu Cornel, fata mijlocie a lui unchiu Nilǎ, sǎ meargǎ cu mine sǎ aprindem lumânǎri la morminte. De 40 de ani cred, nu mai cǎlcasem prin acele locuri și în timpul ǎsta pǎmântul înghiţise atâtea vieţi, iar pe deasupra se mutase din luncǎ cimitirul vechi, o sondǎ descoperind petrol în apropiere. Mi-aduc aminte când a erupt sonda aia, flǎcǎrile și noroiul negru au împroșcat locul pe o întindere de aproape un kilometru acoperind și cimitirul. Un zgomot groaznic a izbucnit din adânc de-ai fi zis cǎ scǎpaserǎ toţi morţii, s-au trezit din somn și s-au întors pe pǎmânt.

            În cimitirul din curtea bisericii abia de aveai unde sǎ pui piciorul. Erau toţi acolo: mama-mare Lina, unchiu Gogu, unchiu Nicu cu cea de-a doua nevastǎ, “Smochina”, crucile lor de lemn se sprijineau una de alta, tanti Gica, tanti Veroana cu Petre, Miţa cu Nae al ei, tanti Leana mama lui Cornel mǎ privea din fotografia îngǎlbenitǎ, doar Nilǎ avea cavoul un pic mai spre bisericǎ printre cei înstǎriţi. M-am uitat cu atenţie la unchiu Nila, avea pe cruce o fotografie de când era tânǎr. Exagerasem se pare în carte, nasul lui nu-mi mai pǎrea cât un cuib de rândunicǎ, era o idee mai mic.

            Știam cǎ tata nu mai avea cruce demult, dar nu mǎ așteptasem sǎ disparǎ și crucea lui tata-mare. Unde am fost noi? În jurul mormântului, un grilaj de fier înconjura un loc destul de larg pentru douǎ morminte, al lui și al mamei-mare Lina. Atunci mi-a venit în minte insula lui din cer.

            Când a murit tata-mare eram militar, s-a întâmplat în timpul evenimentelor din Cehoslovacia, fiind în alarmǎ, comandantul nu mi-a dat permisie sǎ ajung. Neamurile au pus într-un sǎculeţ, la picioarele lui tata-mare, osemintele dezgropate din cimitirul vechi, tot ce rǎmǎsese din tata. Când m-am liberat din armatǎ, dupǎ douǎ luni, o singurǎ datǎ am venit cu ţaţa sǎ aprindem lumânǎri. Crucea tatei putrezitǎ la bazǎ se sprijinea de crucea nouǎ de stejar a tatǎlui sǎu, abia înfiptǎ.

            Tata a fost primul din generaţia lui care s-a dus la El. Tobârlan cu judecata sǎnǎtoasǎ a ţaranului domn, a fost sigur atunci cǎ prin plecarea tatǎlui meu, nimeni nu va mai avea puterea sǎ amâne declinul. Și uite cǎ azi, în cimitirul din curtea  bisericii consemnǎm un nou început. Noi generaţia urmǎtoare, prin Cornel, pe care tocmai îl scoteam din bisericǎ…

            Dintre cei opt nepoţi ai lui Tobârlan eram prezenţi la nedoritul moment doar trei: Melania, Marioara și eu. De ce nu suntem toţi? Ce întrebare nepotrivitǎ. Noi, nepoţii, niciodatǎ nu am fost uniţi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase