Soldați la Remetea Mare

 

De comuna Remetea Mare prima oară am auzit când eram în armată soldat neinstruit în plutonul spate al „gospodarilor”, ăia de umplutură cu aprovizionarea și cu școala de bucătari. Nu eram de loc o mare sculă, ci ochelaristul slab, nesuferit care repară măștile de gaze din dotare.

Nici măcar nu știam să-i lustruiesc din vorbe ca să-mi fie bine stelele maiorului, șeful meu, chimistul unității și nici bocancii cum mă învăța Firicel, un amic mai instruit decât mine, cel de la care am primit pozele pe care le postez aici. Trebuie să recunosc, maiorul era mai taciturn decât mine. Toată ziua inspecta grijuliu măștile, să nu pătrundă ipotetic gazul pe sub prăpăditele alea de membrane îmbătrânite ale filtrului. Bag seamă, simțise în ultimul război, direct pe pielea lui, cum te învăluie viclean gazul otrăvitor, insinuându-se cu mirosul lui ascuțit.

– Du-te mă ochelaristule la magazie și cere o pereche de încălțări pentru mine, dar să fie moi! Mă proteja, constatase cât de „priceput” sunt și vigilent, nu mă lăsa nici la trageri și nici la instrucție să-l fac de râs în lupta deschisă cu potențialul dușman. Era mai sigur când mă știa că înot „în spatele frontului”, în magazia imensă a marii unități de la Gearmata, pipăind bocancii în căutarea acelora speciali, cu piele moale, catifelată ca de căprioară, cum mi se ordonase. Magazionerul, un plutonier-major, era vorbit cu maiorul, îmi descuie o cameră unde tocmai se descărcase un munte de bocanci.

– Ochelaristule, dacă tot îi pipăi să-i așezi după mărime pe rafturi.

Castelul Mariei Tereza de la Remetea Mare, unul dintre multele risipite prin Transilvania, abia intrase în patrimoniul armatei. Atunci îl cuceream, revopsindu-i pereții, lustruindu-i zidurile exterioare, reamenajând aleile parcului, dar cel mai greu am pătimit când să curățim beciurile în care de zeci de ani, neatinși, colcăiau viermii și râmele. Acolo trebuiau amenajate depozitele de cartofi pentru Marea Unitate.

Bega curgea leneș sub umbra copacilor, dar n-aveam voie s-o tulburăm cu trupurile noaste îmbâcsite de transpirație. Trebuia păstrată limpede. La o anumită oră veneau fetele generalului, se dezbrăcau amândouă pe mal și se-aruncau despicând apa sub privirile noastre buimace. Nu era voie să privim, dar cine ne oprea să admirăm pe furiș stropii de apă cum străluceau în razele soarelui, pe pielea bronzată?

Într-o zi a venit generalul, comandantul unității, în inspecție. I-am rătăcit numele... nu-l mai știu. Rotund, imens, se dădea de-a rostogolul când mergea cu o vivacitate greu de stăpânit. Abia se țineau în spatele lui ofițerii. A ordonat să se facă pe malul Begăi o piscină împrejmuită cu un gard înalt sau un zid protector, să nu-și mai plimbe obraznic soldatul privirea.

Firicel a venit mai târziu în unitate, de la Deveselu unde făcuse perioada de instrucție. Un oltean măsliniu cu care m-am împrietenit oarecum. L-am mai văzut de atunci o singură dată prin fața Universității din București, dupâ mulți ani... Era soldat fruntaș, și ca toți oltenii, curând a avansat căprar. Cu miere pe limbă când conversa cu vreun „ta'major”. Mă tot învăța să fiu supus că armata e lungă. Dreptu-i, a fost! Ni s-au cam lungit urechile cu două luni peste perioada normală. Ne-au prins evenimentele din Cehoslovacia, taman când să ne liberăm.

Am mai auzit de Deveselu, când cu americanii și scutul antiatomic. Nu trebuie să fii mare sculă, te prinde întâmplarea de ceafă, te scutură puțin și îți zice tam-nisam: „De mâine, tu vei fi buricul pământului!” Şi n-ai decât!... Așa și cu Deveselu.

Așa și cu președintele nostru, nu știu ce probleme trata cu Obama în America în secret pe după biroul oval al Monicăi Lewinsky în seara aia...la televizor. Mi-am dat seama că toată sforțarea lor era inutilă și degeaba. Ratingul la TV nu era al lor!... Buricul, măi oameni buni, se tǎia la Deveselu. Aici erau problemele ăle mari și cine să le rezolve dacă nu primarul? La el erau marile griji și pregătirile...

Păi, când va coborî americanul din avion cu scutul antiatomic la purtător, obosit de drum lung și va bate în poartă la țața Vetuța să cumpere lapte bătut, bio, direct de la sursǎ și ouă proaspete de galinacee, ce să înțeleagă biata femeie pe limba lui?... Când veniră rușii în tinerețile ei, în al doilea război avea şi ea altfel de resurse lingvistice... Acu, n-avea decât să meargă la cursurile intensive de limbă engleză inițiate de primar, bată-l norocul!

Și tot primarele s-a îngrijit să construiască și să inaugureze în comună, o piscină modernă pe fonduri europene, cu panouri transparente din plastic(nu zid înalt ca generalul meu la Remetea mare(!)), să se poată vedea de departe cât ne-am apropiat de lumea liberă. A făcut apel, neapărat toate fetele din sat să lase dracului străinătățurile și să se întoarcă să pună-n valoare frumusețile patriei, acasă în cadrul lor natural. Și le-a mai învățat când vor să vină americanii la piscină, să fie prietenoase și vioaie, să nu se ascundă în spatele costumelor de baie...

„Să dăm jos toate barierele, să vadă bravul soldat Ryan că am înțeles că scutul american ne apără de ochii indiscreți și mai ales de apucăturile rele ale dușmanului. Că de prieteni nu te ferești și nu-i înfrunți!

Despre cum a ajuns castelul... local de nunți.