ACATISTUL

 

            In fiecare an în preajma lunii decembrie facebookul îmi scoate la lumină un text care ar putea semăna prin ritmul lui interior cu un poem de rezonanță profundă. De fapt sunt câteva rânduri, un fragment de text trist, rupt din începutul cărți mele Dosarul albaștrii și așezat sub formă de vers. L-am scris atunci ca pe un acatist către Dumnezeu cu speranța schimbării în minte.

            Îl recitesc tot mai bătrân an de an și constat răsfoind paginile actualizate că în jur imaginile s-au mai schimbat, dar acele cuvintele rămân nemișcate ca un blestem.

 

Suveica

 

Întotdeauna lucrurile sunt, nu par, amestecate!

Rar conjuncția astrelor și oamenii, permit

apelor care se varsă în albia mare a Vieții,

să rămână limpezi și riguros individualizate,

astfel ca țesătura întregului să ofere un covor

viu și dinamic integrând sufletul unui popor.

 

Se pare că noi am pierdut demult culorile

fericirii! Nici nu știm dacă le-am cunoscut

vreodată, dar e mai grav că s-a rupt urzeala

și suveica nu mai trece însoțită strâns

de ritmul vătalelor să unească firele.

 

Şi în loc să se adune într-un covor tricolor,

apele învolburate negre și sinilii,

curg la vale răsucindu-se în ochiuri viclene

și noduri. Ștrangulate de târșiuri şi răgălii

puse de-a curmezișul sub poduri apele ies din matcă.

De parcă nu mai știm suveica ce hram poartă...

 

Într-o amestecătură de preoți, militari

şi jandarmi ne scoatem moaștele

din biserici şi le plimbăm în barcă

prin spatele blocurilor pe centură

pentru sfințirea locurilor învrăjbite de ură