Atitudini

     

              Ieşisem aseară de la Galeria Căminul Artei, unde participasem la vernisajul pictorului piteştean Ion Pantilie, un succes fără nicio îndoială şi pe strada Biserica Enei o maşină cu spatele vroia sa parcheze. O doamnă tocmai ce coborâse de pe trotuar în marginea străzii şi schimba ultimele cuvinte ce se folosesc de obicei când te desparţi de cineva împreună cu care ai făcut o porţiune de drum. Spatele maşinii se apropia încet, centimetru cu centimetru, fără să dea vre-un semn de ezitare sau măcar un semnal acustic, împingând-o pe femeia încremenită ce încerca să se opună cu mâinile unei situaţii extreme, ce venea peste ea din senin, implacabil şi nefiresc.

        Parcă revedeam tancul rusesec dintr-o imagine recentă şi vie ce încerca să fie ţinut la respect de o ucraineancă cu mâinile goale, ce împingea de şenile.
        Femeia, dezechilibrată, reuşi cumva sprijinindu-se de eleron, să sară printr-un declic pe trotuar din tabloul absurd ce îngheţase în privirea ei speriată. Domnul, impasibil la volan, îşi continuă riguros şi linişit parcarea. Apoi se dădu jos îndreptându-se ameninţător, tot el, către femeie, cu o întrebare într-o tonalitate înaltă, repetată, ca un tir de rachete:
        „Unde eraţi? Unde eraţi?... Carosabilul este al meu!... N-am mai putut răbda, explodam:

        „ Dar domnule, doamna nu e Ucraina! Şi dumneata nu eşti Putin!”