SUVEICA
Întotdeauna
faptele nu par, sunt amestecate!
Rar conjuncția
astrelor și oamenii permit
apelor care se
varsă în albia mare a vieții,
să rămână
limpezi și riguros individualizate,
astfel ca țesătura
întregului să ofere un covor
viu și
dinamic, integrând sufletul unui popor.
Se pare că noi
am pierdut demult culorile
fericirii.
Nici nu știm dacă le-am cunoscut
vreodată! Dar
e mai grav că s-a rupt urzeala
și suveica nu
mai trece însoțită strâns
de ritmul vătalelor,
să unească firele.
Şi în loc să
se adune într-un covor,
apele negre și
sinilii curg la vale învolburate
răsucindu-se
în ochiuri viclene.
Ștrangulate de
târșuri şi răgălii înnodate
de-a
curmezișul sub poduri, apele ies din matcă.
Și parcă nu
mai știm suveica ce hram poartă!...
Într-o
amestecătură de preoți, militari şi jandarmi
ne scoatem moaștele
pe centură
şi le plimbăm
prin spatele blocurilor în barcă
pentru sfințirea
locurilor.
Notă: Textul
acesta e rupt din Dosarul “Albaştrii”. Chiar dacă pare să fie un
poem, un poem trist, nu e! E chiar începutul romanului. L-am scris ca pe un
acatist cu speranța schimbării în suflet.
În fiecare an în
aprilie îl recitesc de parcă nu ar fi al meu şi tot mai bătrân constat,
răsfoind pagini de amintiri, că imaginile s-au mai schimbat, dar cuvintele
rămân nemișcate ca un blestem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu