Îi spuneam Olanda. O necăjeam mereu pierzându-i intenţiont “I” -ul de la începutul numelui. O fată, mai bine zis o colegă, vorbăreaţă, plină de viaţă, tot timpul cu zâmbetul pe buze, iscoditoare şi cu mintea brici care ştia să împletească în echipă spiritul înţelegerii, dar ar fi putut fără îndoială şi pe cel al discordiei dacă şi-ar fi pus în minte. N-a fost cazul. Ea cred e cea care mi-a zis prima oară “Nenea”(sau Nuţica?... Nu mai ştiu exact!...), cu o şmecherie jucăuşă ce adăsta în lumina ochilor ce-şi căutau un anume grad de libertate, trasând o linie punctată, semn că era pe picioarele ei, dar nu înlătura, răsfăţându-se, nevoia de protecţie în care n-ar fi ezitat să se cuibărească.
Semăna într-un fel cu nevastă-mea, spun asta doar pentru cei care le cunosc pe amândouă, fără să le pun în oglindă.
Nu ne-am mai întâlnit tare de mult! Mi-ar plăcea!... Cât am fost la Cutia de viteze în serviciul calităţii, m-am simţit aproape ca într-o familie. Apoi drumurile s-au despărţit.
Ajuns odată întâmplător în Olanda la Alkmaar la o sărbătoare în Piaţa de brânză, se sărbătoreşte în fiecare an vinerea în prima săptămână a lunii septembrie, m-a străfulgerat o idee şi nu ştiu ce legături s-au produs în mintea mea oarecum sucită, şi, privind la olandoii aceia ce mimau de-adevăratelea, cărând roţile de caşcaval la cântar, mi-am zis că locul acela, în rol de cantaragiţă, îmbrăcată într-o ie românească de-a nostră i s-ar fi fost potrivit Iolandei. Şi odată o văd pe Olanda oprindu-se să mai noteze greutatea roţilor de caşcaval în registru şi adresându-se flăcăilor ălora, s-ar fi ridicat înflorind în zâmbetul ei şi ar fi strigat:
- Ce-ar fi băieţi să facem o sârbă!
LA MULŢI ANI ‘OLANDA ŞI TOT CE-ŢI DOREŞTI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu