Suveica

 

              Textul acesta e rupt din Dosarul “Albaştrii”. Chiar dacă pare să fie un poem, un poem trist, nu e! E chiar începutul romanului. L-am scris ca pe un acatist cu speranţa schimbării.

              În fiecare an în preajma lunii decembrie îl recitesc şi tot mai bătrân constat răsfoind paginile că imaginile s-au mai schimbat, dar cuvintele rămân nemişcate ca un blestem.

 

Suveica

 

Întotdeauna lucrurile sînt, nu par, amestecate!

 

Rar conjuncţia astrelor și oamenii, permit

apelor care se varsǎ în albia Mare a vieţii,

sǎ rǎmânǎ limpezi și riguros individualizate,

astfel ca ţesǎtura întregului sǎ ofere un covor

viu și dinamic, integrând sufletul unui popor.

 

Se pare cǎ noi am pierdut demult culorile

fericirii! Nici nu știm dacǎ le-am cunoscut

vreodatǎ, dar e mai grav cǎ s-a rupt urzeala

și suveica nu mai trece însoţitǎ strîns

de ritmul vǎtalelor sǎ uneascǎ firele.

 

Şi în loc sǎ se adune într-un covor tricolor,

apele învolburate, negre și sinilii,

curg la vale răsucindu-se în ochiuri viclene

și noduri. Ştrangulate de tîrşuri şi rǎgǎlii

puse de-a curmezișul sub poduri apele ies din matcǎ.

 

De parcă nu mai ştim suveica ce hram poartă...

Într-o amestecătură de preoţi, militari şi jandarmi

Ne scoatem moaştele şi le plimbăm în barcă

Prin spatele blocurilor pe centură

pentru sfinţirea locurilor

 

Să fie suficient doar atît?