Casă la roşu

 

Nu poţi fii cu adevǎrat un scriitor important dacǎ nu ai trǎit întâmplǎrile personajelor tale la propriu, dacǎ nu gǎsești în cartea de care tocmai te-ai eliberat, însǎși viaţa ta. Ficţiunea poate juca rolul ei important, doar dacǎ se bazeazǎ pe trǎiri și fapte din locuri umblate de tine cu piciorul, într-una dintre vieţile tale pe care ochiul camerei de filmat le-a înregistrat deja în tainiţele procesorului tǎu personal și rǎmâne ca montajul sǎ le recompunǎ, dându-le forma finalǎ, ţesând cum vrea el firul poveștii şi adăugând magia. Știinţa aceasta a montajului dǎ modernitate textului, nu întorsǎtura frazei pe care de altfel, prin exerciţiu, mulţi o pot stǎpâni. Ea e cea care te poate face sǎ nu mai lași o carte din mână pânǎ n-o termini de citit.

Din punctul acesta de vedere, nu pot afirma că sunt un scriitor important,(ar fi culmea infatuării!), dar pot susţine cu mâna pe inimă, cărţile mele importante, atât Guşterele(Tobârlanii), cât şi Dosarul Albaştrii, şi acum Casa Roşie se bazează pe lucruri şi fapte care mi-au marcat existenţa.

Şi mai au ceva în comun, dacă le priveşti în desfăşurarea lor ca într-o oglindă a sufletului. Prima versiune e voit scurtă şi densă, pentru ai da posibiltatea cititorului să o parcurgă dintr-o răsuflare fără să-l plictiseasă, cu acumulări continuie, cu reveniri temporale incitante, care solicită din plin atenţia şi paticiparea celui care lecturează.

Şfârşitul aduce cu el o uşoară nemulţumire. Unele personaje şi-ar fi dorit mai mult. E greu să admiţi rolul tău în poveste, dacă nu eşti Zmeul sau Făt Frumos. Tu însuţi ca scriitor simţi că ai lăsat o poartă deschisă pentru a putea reveni. Musai ar trebui să revezi şi să întregeşti cartea. Cu siguranţă autorul este întâiul care ştie că va urma o ediţie viitoare.

M-a întrebat odată la Sibiu, Silviu Guga, de ce revenirile asupra unei cărţi scrise are la mine un caracter întrucâtva programatic? Nu ştiu dacă explicaţia mea l-a mulţumit atunci şi încerc să argumentez şi aici.

Consider că scriitorul are un timp al său pe care dacă din diferite motive nu l-a întrebuinţat drămuindu-l parcimonios şi eficient când trebuia, spaţiul se îngustează. Eu ca prozator am început foarte târziu, cei care mă cunosc ştiu deja motivele cumva fortuite. Ştiu de ce spaţiul meu de joc a devenit foarte mic, existând teama că nu pot termina ce am început. A trebuit întotdeauna să sar peste etapa de sertar care sedimentează şi aşează lucrurile. Am preferat să scot la lumină eboşul, schiţa de roman, casa la roşu, cea care împlineşte rotund visul. Există riscul ca proiectul întregit să-şi piardă din supleţe şi tencuiala să îngreuneze zborul.

Îmi voi asuma, sau nu, acest risc!...