ZIUA GUŞTERELUI

 

Am citit undeva pe blog că azi ar fi Ziua Guşterelui. Scrie acolo că el a văzut lumina pe 02 august 2013. Ceremonia botezului şi lansarea printre vietăţi s-a produs în 15 noiembrie al aceluiaşi an. Dar fiind un animăluţ, nu l-a primit nicio biserică şi a trebuit să organizez evenimentul la Bibliotecă. Deci azi Guşterele împlineşte zece ani.

Ar trebui să marchez cumva momentul, chiar dacă proiectul l-am mai reluat o dată şi încă o dată, în ediţii succesive. S-a simţit nevoia din mai multe motive, căci animăluţul s-a vârât de la început în inimile cititorilor şi mulţi dintre ei şi-au dorit să-l ia acasă să-l crească şi să-i dea educaţie. De-asta m-am temut!...

Câtă înredere să ai în diversitatea culturală şi de gen, sau la o şcoală cu renume, de ce influencer să ai noroc să dai, să te îndrume spre reţeau de droguri care nu dau deplină dependeţă. De-aia mi-am zis, stop joc!

Speţa guşterelui lăsată o vreme în paragină, aproape că îşi găsise un soroc natural la editurile mici care socotiseră fiecare ban cheltuit. Sfătuit de Ştefan Mitroi, ultima dată am ajuns la editura Hoffman, unde s-a produs un soi de mutaţie în cultura de guştere. Scuturând pagină cu pagină, puietul de fiinţe stranii s-a înmulţit şi am simţit nevoia să le schimb numele din Guşteri în Tobârlanii

*

Eram către ultimele pagini ale romanului. Am auzit un clipocit aproape imperceptibil în apă, şi pe mal a apărut guşterele. Abia acum zărisem în spatele lacului trei cufere de lemn, dintre care cel din mijloc avea capacul deschis. Cu siguranţă un cufăr din margine aparţinea tatălui meu. Aş fi putut afla în sfârşit acolo manuscrisul cărţii lui. Pe cufărul din marginea cealaltă, un desen ca un cod de bare şi dedesubt, scris cu vopsea, Nilă. Cel din mijloc trebuia sǎ fie desigur al lui Nicolae. Al lui se deschidea mereu să se vadă cămaş verde şi centura legionarului ...

Coada micuţei reptile încă se extrăgea din luciul lacului. Ghearele din faţă se proptiseră în mal şi ochii mari mă fixau scăpărând un verde intens. Picioarele lungi din spate se cambraseră. Cu fiecare clipă, dilatată de atenţia cu care îl studiam ca să-l pot descrie, guşterele creştea în dimensiune cât un pui de crocodil, gata să ţâşnească să-şi apuce prada. Împrejur liniştea devenise apăsătoare. Pierise şi zumzetul fântânilor arteziene. Pielea verde a guşterului se înegrea vizibil. Frica îmi pătrundea în oase, iar gândul că nu reuşisem să stau de vorbă cu personajele...

*

Mi-am adus aminte, la Siliştea-Gumeşti după ce lui Marin Preda(Cel mai iubit...) i-au apărut Moromeţii, nimeni din satul natal n-a mai vorbit cu el. M-am gândit că ar fi bine să previn cumva, până nu începe să circule la mine în Merişani sau în altă parte pe unde se află neamurile, informaţia. N-am scris despre neamuri numai de bine în carte!...

Contez pe faptul că neamurile mele în păr, nu prea se omoară cu lectura. Nu fac nici casă bună cu internetul şi n-am nici ştire că sunt prieten pe facebook cu vreo nepoată de văr...

Ştefan Mitroi pe care l-am mai invocat aici, un alt mare scriitor, în romanul lui special Goarna lui Tuturuz, oglindeşte în pagini memorabile drama destructurării satului românesc. Spun special pentru că în satul părăsit de oameni, autorul însufleţeşte ca personaje, casele, obiectele, turla bisericii, sufletele mormintelor care discută între ele, acţionează şi călătoresc, în căutarea ultimilor locuitori plecaţi la Bucureşti. El a rezolvat din start problema, strict vorbind... N-are cum să se mai afle în conflict cu neamurile!

Am avut o sclipire strategică, premeditatată recunosc, să le ofer neamurilor înainte de-a fi prea târziu, fiecăruia câte un guştere în viu.

Ieri când am bătut la uşă, spăsit, m-a primit o verişoară de mătuşă, Melania. Nu ne mai văzusem de mulţi ani. Avea un animal canin în casă care tot mârâia. I-am pus Guşterele pe masă, la care m-a întrebat:

– Costă bani? şi subtilă… Muşcă?

– Doamne fereşte, nu costă nimic şi n-are nevoie de cuşcă! Eu sunt mulţumit doar să-l ţii în bibliotecă, dar nu din milă. Dacǎ nu-l deschizi nici nu ştii că ai în casă o reptilă!…