„Un rege își pune pecetea pe documentele ce-i exprimă
hotărârile. E semnul puterii lui. Un sigiliu de ceară (fără miere) pe un
testament, împiedică deschiderea acestuia mai devreme. E simbolul unei
taine sau a unei apartenențe legitime. Simbolul se prelungește azi în
diferite și multiple utilizări și nuanțe.” mărturisește scriitorul Ion
Toma Ionescu în volumul de proze scurte și tablete, „Copacul cu icoană”,
apărut la Editura „Ecreator”, din Baia Mare, în 2018, punându-și
pecetea asupra unei scriituri de înaltă clasă. Volumul „se dedică
familiei care m-a lăsat la biroul meu, lângă calculator: Cristinei,
Ramonei, Ionelei, lui Alexandru, lui Toma și lui Puiu...”, o familie
frumoasă care devine personaj al narațiunii, sigur, surprins în diferite
ipostaze de viață. Cartea este structurată într-un mod inedit. Începe
cu „Pecețile lui Zamolxe. Studiu de guștere”, urmând șase capitole care
încep cu o „tabletă” și culminează cu părți de „roman”. În interiorul
acestui incipit și final se află ca într-o sferă aspecte din realitate,
meșteșugite impecabil de pana artistului. Poveștile de viață reale și
bine închegate te poartă printr-o lume necunoscută, o lume drenată de
emoții și trăiri ce reușește să te transpună într-o tristă realitate a
războiului, a perioadei comuniste sau a unei democrații înțeleasă greșit
(„Noi se pare că ne-am vândut sufletul”). Titlul cărții este mai mult
decât sugestiv, pare rupt chiar din sufletul autorului. „Copacul cu
icoană” este de fapt „Stejarul cu icoană” (titlul uneia dintre prozele
scurte): „Era un stejar bătrân, cu coroana bogată și tulpină de trei
metri în diametru... Cu timpul copacul și-a întins coaja peste icoană,
dar au rămas în relief ridurile adânci pe chipul blând al Maicii
Domnului, ca un semn divin.”
Deloc întâmplătoare această imagine care te duce cu gândul la
simbolul salcâmului din „Moromeții” lui M. Preda, dar care poate deveni
simbolul omului ce a dat viață acestei cărți prin mijlocirea
dumnezeirii. Stejarul este simbol al trăiniciei, al rezistenței la
vicisitudini, iar icoana Maicii Domnului este mai mult decât grăitoare.
„Nihil sine Deo”, nimic fără crez, fără speranță, fără viață... O viață
de om șade între coperțile acestui volum în care sunt evocate personaje
reale ce și-au pus amprenta de-a lungul timpului asupra autorului. Scene
de viață se perindă prin sufletele lectorilor, aducându-i într-o lumină
nouă pe: Titi – „soldat în garda regelui Mihai” (socrul autorului),
Ioni - soția, Victo - soacra, fiica, nepotul Toma („începuse războiul
dintre bakugani”), Dona și povestea ei tristă, alături de alte personaje
(Maria, Oanța, Teia, Jean Voiculescu, Ludmila, Mona, participanții
Cenaclului Rebreanu, prietenul Aurel, Gicu, vecinul Eugen, Ică, Sanda,
Elena, Anny, Nae, regizorul Varodi, actrița Luminița Borta, Mașa și
alții). Toate aceste personaje dau savoare scriiturii, seducând prin
farmecul imprimat de scriitor. „Totdeauna mi-am dorit să mă las
sedus...” mărturisește autorul. Sigur este sedus și subjugat de talent
și dăruire pe altarul frumosului, reușind să seducă prin calitatea
scriiturii sale. Într-un ritm alert și extrem de realist, volumul ne
incită să descoperim frânturi de istorie contemporană, din perioada ante
1989, din timpul războiului până în zilele noastre. Fragmente de viață
ale membrilor familiei sale te fac să te cutremuri și să trăiești
afectiv și efectiv în spațiul și timpul acela. Acesta este rolul
prozatorului de a determina cititorul să se simtă personaj și să simtă
trăirile acestuia. Nimic întâmplător, nimic nefiresc, nimic neadevărat.
Trăind aceleași vremuri, retina ți se umple de evenimente ce nu pot fi
tratate cu indiferență. Impresionante sunt scenele în care oameni aflați
la o vârstă înaintată pierd noțiunea timpului trecut peste ei,
necunoscând realitatea de fapt („Reforma sănătății”) sau pline de un
umor fin care îți gâdilă simțurile („Operațiunea Caloriferul”, „Punguța
cu doi bani”). Fin observator, analist, plin de ironie sau autoironie,
autorul se joacă în acest volum cu emoțiile proprii, dar și cu cele ale
celui împătimit într-ale cititului („Depășind mental propria condiție au
sărit peste gard leopard după leopard”). Ion Toma Ionescu nota în
„Tableta 5”: „Scrisura mea în proză e ca lucrătura bunicii cu
andrelele”, iar cei care citesc trebuie să recunoască acest lucru. Așa
cum din mâinile și andrelele bunicii ieșeau lucruri trainice, de bună
calitate care țineau de cald sau aduceau un plus de frumusețe, așa și
scriitura dumnealui oferă aceste beneficii sufletești prin întâmplările
și personajele ce se perindă ca pe o scenă, oferind un spectacol
distinct și cât se poate de adevărat („alegându-și cuvintele respectuos,
îngăduitor cu rătăcirile vieții”). Pornind dintr-un început îndepărtat,
al dacilor liberi, volumul „Copacul cu icoană” se termină cu moartea
personajului principal Titi („Așa cum a început s-a și terminat furtuna.
Brusc!”), un fel de revenire la nimicnicia omului și efemeritatea sa,
un „Memento mori” al fiecărui exponent al acestei lumi. Nimic nu e
veșnic, doar Cuvântul. Ion Toma Ionescu se întreabă „Oare spectacolul
s-a terminat sau abia începe?”. Cu siguranță, ca într-un „neverending
story”, spectacolul continuă cu măiestria și siguranța regizorului... Să
lăsăm deci „tabletele” (și întreg volumul) să ne fie leac pentru
suflete și să încercăm să abordăm viața cu alți ochi, încercând a ne
cunoaște mai bine ca în acel „Nosce te ipsum!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu