A început ziua de mâine.
Va realiza Curtea, că de ea depinde dacă azi, noaptea soarelui va continua să ardă
pământul? Se va putea ridica deasupra norului de lăcuste ce a desăvârşit agonia
de după pârjol? Va şti să desluşească cu chei potrivite taina ploii şi să înţeleagă
mişcarea imperceptibilă a vântului? Pe harta aceea cu codul roşu, va reuşi să îmblânzească
culorile? Sunt întrebări pe care le poţi pune în zeci de feluri. Sunt îngrijorări
ce ne-au atins ireparabil cu raza nestăpânită a fricii.
Ieri am fost cu Alex, îl ştiţi deja
cel cu elementele de autism, la Ferma animalelor în Pantelimon. La trei ani, a
intrat şi el într-o noapte a soarelui, s-a supărat pe noi traversând singur o
operaţie complicată. Poate în clipele lungi nu a înţeles unde ne pierduse. Poate
că văzuse doar mâna neagră înflorind bisturiul.
I s-au răsturnat pe jos cuvintele şi zâmbetele
fericite le-a pierdut în sala aceea de operaţie şi, de atunci n-a mai vorbit cu
noi.
Au trecut anii. I-am recâştigat cu
multă dragoste încrederea şi zâmbetul. Parcă să zic, începem să adunăm şi ceva litere
de pe jos. Nu e uşor, nu e simplu să reintri în normalitate!
La fermă nu ne-am speriat nici de struţi,
nici de bivolii ăia mari care se bălăceau în noroiul fierbinte. Am atins cu mâna
boticul pufos al unui mânz şi-am încălecat fără frică poneiul. Doar cocoşul ăla
cu pene colorate, mai mare glasul decât el, a reuşit să ne sperie.
Când scriu aceste rânduri e încă
noapte. Mă gândesc dacă judecătorii de la Curte l-ar fi văzut la tiroliană pe
Alex cum se bucură de alunecarea pe sârmă, sau în mijlocul saltelei zburând
deasupra tuturor copiilor, sunt sigur, dacă l-ar fi văzut judecătorii, judecata
lor ar fi devenit normală şi mult mai simplă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu