Din Lotul Albaştrilor. Azi George CÂRSTEA

 Rubrica prietenilor         

            Găzduiesc cu mare drag pe blogul meu două pagini scrise cu sensibilitate de prietenului meu Gicu, unul dintre personajele Dosarului   „Albaştrii”, care nu ţine să se ia în serios ca prozator. Dar el chiar e un prozator. Revista Argeş în ultima vreme a pornit să-l descopere(Nr 12.). Lângă Nicolae Radu, acum suntem trei albaştri ce se regăsesc sub aripa Pasării ceţii.

 HERGHELII ÎN AMURG

                                                                Autor: George CÂRSTEA

Nu-mi amintesc cum a apărut jumătatea aceea de căruţă, în spatele grădinii, dar de câte ori mă întorc aici, primul lucru pe care-l fac este să verific dacă cele două roţi şi osia ruptă mai sunt rezemate de gard. Le găsesc totdeauna acolo şi asta îmi dă sentimentul că toată obârşia neamului meu zace în iarba încolţită şi în crâmpeiul de oişte îndreptată spre cer ca ţeava mută a unui tun.

          La trei ani şi jumătate mă zbenguiam prin curtea casei  şi toţi mă lăsau în voie. Din când în când mă uitam prin spărtura gardului la omul cu pălărie şi la calul cel negru care nu se lăsa înhămat. Îi vedeam căluşul din gură şi muşchii încordaţi ai picioarelor. Îndărătnic, se ridica mereu iar omul, cu pălăria dată pe ceafă, înjura în gura mare şi-l lovea cu sfoara peste burtă.  

          Calul avea spume la gură. Ridicat în două picioare era mai înalt decât gardul. Lătrau câinii şi toţi ai casei  au ieşit pe prispă. Am început să plâng şi Mama Catrina, bunica mea, m-a luat în braţe.

 „N-o să-l pună la blestemata aia de căruţă niciodată. Nu aşa te porţi cu animalul !, că te simte,” mai zice, bătându-mă uşor cu palma pe spate.

          Acum vedeam totul peste gard şi am simţit o bucurie nemărginită când, sforăind pe nări, calul a rupt-o la fugă, cu căruţa hurducăind după el. A ieşit ca o vijelie prin poarta de lemn şi a dispărut printre pruni. Omul a trântit pălăria şi a ieşit înjurând. O vreme s-au mai auzit câinii, apoi totul s-a liniştit. Cineva a întins o pătură pe iarbă şi încet spaima prin care trecusem a dispărut. Spaţiul meu vital nu depăşea pătura albastră iar beţigaşele şi figurinele de lemn sau de lut ars completau imperiul peste care eram împărat. Supuşii mei stăteau aşezaţi într-un colţ, pedepsiţi pentru neascultare, iar eu îi certam în limba lor, cerându-le supunere. Apoi, ca să fiu sigur că nu va fi nici o răzvrătire, am pus în faţa lor  căluţul de lemn, în care deodată  am început să am cea mai mare încredere. Uitasem cu totul de cele întâmplate,  când am simţit în spate o răsuflare puternică şi obosită. Calul cel negru, ud leoarcă, era lângă mine cu toate curelele rupte, atârnându-i pe sub burtă. Avea ochii blânzi,  lăcrimoşi, şi mişca încet un picior, în spate şi înapoi. N-am simţit nici un fel de frică, m-am ridicat de pe pătură iar calul a rămas aşa, privindu-mă cu nişte ochi rugători. Cineva a ţipat şi imediat lângă mine a venit Mama  Catrina, cu basmaua în mână, şi părul alb, despletit îi mirosea a gaz.

          „Încet, puiule, că nu-ţi face nimeni nimic”, a zis, atingându-i uşor piciorul. Pielea i-a tremurat şi atunci am văzut că avea înfipt un mărăcine roşu şi lung iar rana îi sângera. Mi-a luat mâna şi mi-a pus-o pe piciorul bolnav. M-a cuprins o căldură plăcută şi am rămas cu mâna pe pielea neagră şi umedă. Mama Catrina s-a întors cu o sticlă şi din ea a turnat pe basma. „Ţine-o dreaptă, să nu se verse gazul”, mi-a spus în timp ce-i scotea ghimpele din picior. A ţinut basmaua umedă pe rană iar după ce mi-a descleştat mâinile de pe sticlă a turnat gaz şi a curăţat sângele. Calul m-a privit drept în ochi apoi şi-a lăsat încet capul pe lângă obrazul meu. I-am simţit pielea şi ochii umezi atingându-mă, dar pe drum se auzeau înjurături şi deodată a ciulit urechile şi s-a tras înapoi. A nechezat prelung, s-a ridicat în două picioare şi a sărit peste gard. De atunci nu l-a mai văzut nimeni, niciodată.

          Mama Catrina, bunica mea cu părul alb, şi omul cu pălărie s-au dus de mult iar mie nu mi-au rămas decât chipurile lor şi aici, rezemate de gard, două roţi de căruţă. Drumul este acum o şosea asfaltată ce taie satul în două, o dată cu pârâul care se pierde în zăvoaie, dacă nu plouă.

          O voce domoală, de bărbat, m-a făcut să vin mai aproape. Am aşteptat să treacă, în mare viteză, două maşini ce se alergau cu difuzoarele date la maxim şi am reuşit să ajung pe prundişul nisipos. Omul cu flanelă de lână înhămase calul la plugul cel vechi şi se pregătea să despice pământul. „O să începem de la salcie, încoace, ca să fie mai uşor”, a zis omul, apucând plugul de coarne, iar calul l-a privit aprobator. Ploile cele mari inundaseră tot zăvoiul şi abia acum, după câţiva ani, oamenii încercau să cureţe rădăcinile şi pietrele şi să pună în pământul umed, zarzavaturi şi legume, că „unde s-a mai pomenit, dom’le, să bagi în ciorba de găină, zarzavaturi turceşti, cumpărate de la prăvălia lui Ciundrel?”  Se apăsa pe coarnele plugului, îndemnând calul cu voce egală, în timp ce greierii ieşeau din muzica lor, sărind prin ţipirig.

          „Hai, băiete, încet, că nu ne dă nimeni afară din ţară. Hooo, nu mai trage”, şi se mai oprea să adune rădăcinile scoase de plug. Îi priveam de pe mal cum, inseparabili, frământau pământul nisipos, parcă născuţi aşa, înhămaţi unul de altul, şi tot aşa, într-o zi ca asta, tihnită, fierul plugului va intra mai adânc, şi tot mai adânc, până muzica greierilor le va limpezi somnul. Am vrut să spun ceva, să vadă că sunt acolo, lângă ei, dar, odată ce treaba se terminase, omul, grăbit, a desfăcut plugul şi hamul de pe cal, şi-a scos repede flaneaua de lână şi a început să şteargă calul, pe spate şi pe burtă, apoi în lung, pe picioare, îngăimând ceva, repede şi precipitat, şi apoi iar a întors flaneaua şi i-a şters îndelung capul şi pieptul, să nu rămână nici o urmă de năduşeală. „Gata, gata, băiatule”, mai zise şi cu un capăt de mânecă  s-a şters, într-un târziu, şi el, pe frunte şi pe ceafă.       

          O vreme a stat pe buturuga de lângă gard, socotind, parcă, ce mai avea de făcut, apoi şi-a pus uneltele în căruţă. Calul s-a apropiat, încet, de ochiul de apă iar eu, de pe malul celălalt, îi vedeam pieptul şi picioarele răsturnate, ca în oglindă. Deodată, apa şi cerul au tremurat într-o unduire străvezie şi n-am mai văzut decât herghelii de cai trecând în galop pe lângă mine. Am simţit stropi reci, şiroindu-mi pe faţă, şi fără să vreau m-am dat într-o parte, acoperindu-mi ochii cu palma.

          Nu-mi dau seama cât a durat totul, dar când apa s-a liniştit n-am mai văzut nici calul, nici omul. În pământul arat săreau greierii. De pe faţă îmi curgeau stropi de apă iar în nisip rămăseseră urme adânci de copite…

          Post scriptum: Această scurtă şi simplă poveste nu trebuie să placă şi oamenilor deoarece ea este scrisă pentru cai.