Tobarlanii. Nilă _ Fragment

              – Măi Nilă, tu cand ţi-ai luat nevastă, ce-ai vrut să aibă în primul rând?

            – Să aibă beci, mă Orvane, să aibă beci cu butoaie aliniate doagă lângă doagă sub pământ, unde vinul să sporovăiască în taină şi să pună la cale vremurile.

            – Şi tu, ce-ai avut de dat la schimb?

            – Nasul băi Orvane, nasul că aşa mare cum îl vezi simte de la o poştă buchetul fin al licorii, dar şi buzunarul chefliilor şi nu pot greşi când dau cep după rang, vasului ce se potriveşte. Uite de exemplu mă uit la tine, pârlit cum te afli şi ştiu că n-ai nici un sfanţ să plăteşti pe datorie litroaşca asta de drojdie ce-şi trage sufletul în paharul de dinainte-ţi gata să-şi dea obştescul sfârşit. Da poţi să fi sigur că alta nu-ţi torn în vintre să te văd că plezneşti. Nu stric eu bunăciune de fată mare, sticlă nencercată, pe-un tăciune stins.(Păstra în rezervă cealaltă vorbă, „suflet neîncercat pe puturosul tău de rahat”. Depinde cine-i stătea în faţă.)

            Avea un nas dotat Nilă, drept e că şi ceilalţi trei fraţi Toma, Gogu şi Nicu nu se dădeau dinapoi, doar că al lui era roşu, scorburos, aducea cu două cuiburi de rândunică lipite de streaşină cu gura-n jos, pe unde simţurile lui slobozite să cerceteze lumea, se-ntorceau la puii ce aşteptau cu ciocurile căscate. Se însurase cu tanti Aurica, fata lui Petre Dogaru făcând pasul de pe Valea Pribei dintre ăi săraci, pe Valea Ţigăncii, vecin cu Morărescu şi Ghinea, închiaburiţii ce se aleseseră ca uleiul, înălţându-şi întâi gardurile şi abia mai apoi casele, să nu se vadă din drum. Nopţile şi le petrecea la Morărescu unde încingea partide lungi de poker cu al lui Ghinea, popa Gheorghe sau Gogu Stefănescu, profesorul. Timpul se scurgea plăcut şi previzibil, dar viaţa şi vremurile aveau să se complice curând.

            Trei fete a avut Nilă, verişoarele mele, potrivite cu vorba „ce naşte din pisică”. Umblau şi ele cu nasul pe sus. Rar ne vorbeam. Ne ştiam de rude şi atât. Nevoia, mi-a arătat că aparenţa aproape întotdeauna înşeală. S-a întâmplat în vâltorile vieţii, Lucica, cea mai mică dintre fetele lui Nilă să se dovedească de toată isprava, ca asistentă şefă la Spitalul Judeţean pe secţia unde au treabă femeile. De la nevastă-mea am cunoscut-o mai bine pe Lucica, ea mijlocind, desigur nu degeaba dar nici prea mult, ca între neamuri, împăcarea dintre legea lui Ceauşescu, doctor şi Dumnezeu.

            Târziu, pe la optzeci de ani, Nilă şi-a pierdut din facultăţi dar era cuminte. Nu trebuia să laşi poarta descuiată. Scăpat în drum picioarele îl duceau singure pe Priba către casa bătrânească dărâmată demult.

            – Sărumâna unchiule!

            – Tu eşti Tomo? bată-te să te bată, n-ai mai trecut pe la cărciumă. Şi nici tăticu! Mă duc să văd ce e cu el, sau o fi în luncă? La Dumitra nu e, că am bătut în poartă şi n-a răspuns nimeni. 

            Avea dreptate, casa Dumitrei era părăsită de ani buni.. Tatamare Tobârlan, ca şi taică-meu Toma (tata era Toma, nu eu.), se mutaseră definitiv în luncă, la cimitir. Şi în cârciumă Nilă intra doar în gând. Comuniştii i-o luaseră punând pe roate MAT-ul, afacerea statului.

            Obiceiurile vechi nu se uită uşor, trebuiesc păstrate. Ba se pare, cu cât sărăcea lumea după ce venise colectivul, erau cultivate. Satul bea şi mai mult şi mai prost. Se spurcaseră şi femeile. N-ai fi văzut picior de femeie la Nilă în curte. Acu, e adevărat că şi Aurica s-ar fi uitat strâmb.

            Comuniştii au construit la şosea, lăngă gară, o clădire nouă de cărămidă. Jumătate din ea au făcut-o Magazin general. Intra de obicei lume puţină în magazin, cam o dată la săptămână după gaz şi ulei. Cealaltă jumătate, MAT-ul, era mereu plin. Acolo se intra zilnic. Venea ţaţa Maria Smioarţi de pe vale şi-l întreba pe Moldoveanu:

          – Mă Vasile omul meu trecu?

          – A fost, ţaţă Mario. A plecă de cinci minute.

          – Ia spune el ce-a servit?

          – Păi o litră de ţuică...

          – Atunci dă-mi şi mie o jumate, hai iute să-l prind din urmă! Nu pleca până nu golea sticla toată Smioarţa şi-o punea goală în straiţă. De ce s-o lase pe masă că era plătită.

          – Tomo, să treci într-o zi pe la mine că am adus un butoi cu vin roşu de la Sâmbureşti. Unchiul Ionel îşi continua drumul pe vale. Eu cu o sacoşă încărcată cu de toate de ţaţa, cea mai mare şi mai cumsecade dintre surorile tatei, mergeam către gară. Se terminase vacanţa. La fântână, în dreptul lui Cioc, cu un băţ în mână, cocoşată de tot dar vioaie, tanti Aurica  se grăbea să-l prindă din urmă pe unchiul Nilă. Cănd ridică spre mine capul, stricând unghiul perfect de nouăzeci de grade şi transformându-şi corpul într-o linie în zig zag, cum mă zării, mă bombardă cu un potop de vorbe:

          – Ptiu, Nelule ce mare te făcuşi! Pe unchit’u Ionel l-ai văz’t?... Ce ţi-a dat acolo Miţa? Pe la mine de ce nu treci niciodată că om avea şi noi să-ţi umplem sacoşa. Maică-ta Aurica e bine? Ce face, s-a măritat? Ea de ce nu mai vine să-i aprindă o lumânare lui Toma la biserică?

          N-am apucat să-i răspund.

          – Mă grăbesc să nu-l încaiere pe ăsta bătrânu vre-un câine, l-ai văzut că e dus. Să vi o dată şi pe la mine.

          Unghiul acela drept se refăcu în mişcare, pendulând alături băţul înalt ţinut de mijloc. Ajuns în dreptul lui Petrică Iliescu, singura gospodărie înstărită de pe Priba, continuam să mă minunez cât se micşoraseră casele faţă de cum le ştiam eu copil.