Mark Gitenstein. Sabia în teacă.

          Rare sunt momentele când televizorul te încântă umplând ecranul cu oameni, în măsura lor adevărată, egali cu faptele ce le rămân în urmă. De obicei pe sticlă, politicienii şi pipiţele îşi expun goliciunea neruşinată ce ne intră în piele şi în ochi, precum vălul unui blestem care parcă nu vrea să se mai ridice. Aseară la DIGI 24, şi scriu postul TV cu majuscule pentru tendiţa moderaţiei şi consistenţa pe care încearcă să o imprime programelor sale, într-un regal al dialogului, Mark Gitenstein/ Emil Hurezeanu, ambasadorul american a dat măsură staturii morale şi legăturilor strânse, pornite din inimă şi contopite într-un corp comun cu poporul român.

          Trei ani omul acesta, prin venele căruia a curs şi curge un filon de sânge romanesc, a fost alături, a suferit cu noi înţelegându-ne frustrările, dar şi neputinţa de a ne depăşi condiţia resemnării pe care o purtăm în genă. Luciditatea analizei, diagnosticele precise, dar şi acurateţea sfaturilor şi descrierea capcanelor ce ne pândesc, ne-au îcredinţat că de partea cealaltă a camerelor ne vorbea cu deosebită sinceritate un prieten.

          S-a spus, pe bună dreptate că în lunga vara fierbinte a acestui an Mark Gitenstein a fost partizan pe faţă al preşedintelui. Ne-a dezvăluit că nu şi-a depăşit atribuţiile, a acţionat strict pe parametrii care-i primea de la departamentul de stat. Deloc întâmplător, corespundeau cu analizele proprii şi de aici nuanţele, sentimentul implicării, de fapt era o datorie de servici făcută din convingere pentru a proteja ce mai putea fi salvat.

          La Washington în centrul de comandă al lumii, sunt sute de lucruri care se întâmplă simultan în locuri fierbinţi. Stând cu ochii pe hartă, strategii nu au umorul nostru, nu înţeleg glumele pe care le fac la televizor sau aiurea vre-unul sau altul dintre politicienii dâmboviţeni, în somn sau în cine ştie ce alcov. Pentru o bună colaborare în NATO şi sincronizare a parteneriatului strategic, predictibilitatea e o condiţie obligatorie. Avem din partea americanilor nu doar aprecieri, ci şi responsabilităţi imense doar pentru că am dovedit că merităm.

            Militari români alături de cei americani, înfrăţiţi în luptă în Irak în Afganistan, câştigându-le respectul şi dovedindu-ne capacitatea, au primit drepul de a comanda unitătile lor de elită în câmpul de operaţiuni. Nu se câştigă uşor acest drept. În afară de noi nimănui nu i s-a făcut onoarea să comande trupe americane. Tineri români, inteligenţi şi instruiţi conduc proiecte majore la Silicon Valley, sau în alte locuri ce presupun înaltă pregătire şi abilităţi ieşite din comun. Avem profesori de mare renume care predau la catedră în cele mai mari universităţi ale lumii.

          Rămaşi în ţară, ne cheltuim energiile în bătălii interne, inutile, avem obiceiul să dăm foc la orice, să aruncăm în aer tot ce-am construit cu greu.

          Dăruiţi cu inteligenţă şi cu o ţară plină de frumuseţi şi bogăţii, ne suntem cei mai îndărătnici duşmani. Nefiind în stare să ne ţintim interesele mari, ne cramponăm în orgolii mărunte. Ne entuziasmăm şi uităm prea repede. Ne lipseşte doza necesară de optimism şi nu  ştim să ne bucurăm de viaţă.

          Ce a însemnat, dacă revin la intrebare voi deja aţi uitat, pentru poporul român, în evaluarea mea, lunga lui vară fierbinte, dacă m-aş raporta la propria ţară a fost o dramă americană sau dacă m-aş raporta la zonă, o tragedie greacă jucată într-o noapte a minţii unui cabotin.

          Ascultând un om căruia i se citea pe faţă nu doar sinceritatea ci şi faptul că îşi regăsise aici în suflet straturi sentimentale ale obârşiei, am descoperit că pot gândi la fel.

          Cât ar conta dacă măcar un timp l-am credita de împărat pe Ponta. Votanţii l-au ales pe el, şi zeii în Olimp. Să ducem săbiile la rastel şi să ne bucurăm de victoriile lui, ca de propriile noastre victorii.

          Un stol de vrăbii idioate tocmai treceau pe-acolo:

          – Nu se poate că a plagiat!