Ascute moartea gura coasei,
aplecată în genunchi pe ileu,
mărunţeşte ritmat cu ciocanul,
şuierând printre dinţi, numele meu.
Scoate apoi de la brâu o cute,
dintr-un căuş plin cu apă de râu
şi-o conduce pe lama tăişului,
arcuş plimbat pe jumătate de cruce…
Nu-i mult până n capătul lanului.
Ceru-i pârjol fără urmă de nori
şi mândra aduce un coş cu merinde,
întinde ştergarul la umbră-ntre flori.
Dar coasa abia se mai sprijină-n iarbă.
Mâna slăbeşte pe coporâie.
Din urmă – ajunge un damf de tămâie.
Dinainte – izbeşte un iz de plăcinte…
Şi moartea îşi râde ştrengăreşte în barbă!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu