Stau în casă, un tei stingher
în mijlocul câmpului
cu crengile rupte de grele întrebări,
iernând în tulpina-i groasă
ca un urs în instanţa sinelui
şi aşteptând răbdător
să-i înmugurească lăstări la recurs.
Bate vântul cu putere,
iar bradul tânăr din faţa geamului
se smucește și geme în noapte.
E același ecou asurzitor de tăcere
pe care l-am avut în Constanţa,
privind cum în şoapte marea izbește
zidul bătrânului Cazinou.
Încă o rafală freatică
și cărămizile din gelatină verde
se vor străvezii în apă sărată.
Dar nu se întâmplă,
cetina sapă în inima vântului
și agăţată de umerii ploii, se pierde
într-o îmbrăţișare sălbatică.
Vântul amuţește, închizându-şi
o clipă crevasele
învrăjbite de patimi şi uri
și se năpustește din nou.
Prea multă risipă, pentru oasele mele,
cărora le-a înmugurit
durerea la încheieturi!
Întorc privirea tâmp din fereastră
în ecranul calculatorului.
La prima chemare
capetele de gânduri
se iţesc cu literă mare
înverzind rânduri, rânduri
de guşteri pe câmp…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu