Această carte s-a născut din dorinţa de a da nouă făţuire unor arginturi mai vechi şi altora meşteşugite recent, pregătite să facă faţă după pandemie unei recrudescenţe a poeziei, sper. E o staţie într-un parcurs al conceptului Argintarium 2, care latră în mintea mea probabil de prea multă vreme, autoizolat în singurătate. L-am deschis la Crucea de piatră pentru că semnul acela de uitare de sine în prejma unei femei fără nume, se află întotdeauna la o răspântie de drumuri, mai aproape de Dumnezeu decât de lume. Cât de revelatoare pot fi pentru această carte, cuvintele decriptate la prima lectură şi dăruite mie de Adrian Alui Gheorghe!
”… poetul a înțeles corect: nu e un păcat să trăiești, dimpotrivă, e un păcat să nu trăiești cu toți porii inimii deschiși. Din acest motiv, două voci se întretaie în fiecare poem din această carte: una trăiește dezlănțuită, de la ”adulter” la ”schimbarea de ochi”, de la ”glezna apei” la a pipăi ”carnea umbrei” sau sânii femeii ”cu cinci sâni”; cealaltă esențializează viața și clipa, în spiritul unui Eclesiast care vorbește sieși și lumii despre ”vanitatea vanității”, fiind un fel de decont senzual al fiecărei stări.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu