UZINA 12

 

 Notă: Probabil, ca să nu plictisesc va fi ultimul frgment...

Pe inginerul Costescu îl ştiam, înainte de a-l cunoaște cu adevărat, dintr-o împrejurare nu tocmai reprezentativă pentru latura bună a firii sale, dar fără șanse să-mi iasă din minte vreodată. Eram cu câțiva dintre prietenii mei, aspiranți într-ale literaturii, în restaurantul Muntenia, nu pentru că ne-ar fi scos banii afară din casă, ci doar pentru că acolo lucra Maria, una dintre verișoarele mele cu zâmbet deschis și privire caldă, de care m-aș fi îndrăgostit cu siguranță dacă n-am fi copilărit împreună și nu ne-am fi știut de veri.

Mă proteja oarecum și auzind de la mine că îmi place Elena, o fată cu veleități de actriță care se lipise de grupul nostru, s-a gândit să trecem într-o seară să o cunoască.

– Tu te arunci ca bolovanul, fără să cercetezi înainte cât e balta de adâncă!

Nu puteam veni doar cu ea, ar fi bătut la ochi. Așa că am descins cu tot grupul la o cină festivă. Ce să sărbătorim? Musai să fie o aniversare și ne-am gândit să sărbătorim 80 de ani până ce murim. Calculase Iordache, maurul, ziua de apoi (Dumnezeu să-l ierte s-a stins de câteva luni!) și era sigur că lumea se va sfârși odată cu noi.

Atmosfera era exuberantă, și fetele străluceau ca niciodată. Și Ges, și Claudia, și Mariana Ștefan, și Elena, și Aloma. Parcă veniseră de bună voie la serbări, sabinele – de la Roma.

La un moment dat se ridică de la o masă vecină si veni înspre noi, împleticindu-se printre scaune, cel pe care aveam să aflu ulterior că îl chema Costescu. Era musai ca în seara asta s-o răpească pe Sabina. Și se nimerise ca Sabina lui, să fie Elena mea.

Între timp, cele două blonde îmbrăcate profesionist ş provocator, cu care se afla Vasile la masă, părăsite temporar, reușiseră să împartă cinstit banii găsiți în portofelul lui scos din buzunar. Erau din fauna locului, fete cunoscute dintre cele ce-ți înfrumusețau nopțile pe o friptură și un pahar cu vin, la Muntenia în Cartierul roșu al socialismului deplin. Nu găsiseră nici un străin și cu tot firescu, îl aleseseră în seara aia pe Vasile Costescu.

Maria încercă să-l oprească, cu vocea blândă și surâsul ei diafan:

– Măi Vasile ai grijă că sunt doi securiști la masa vecină.

– Îmi bag p… în securitatea lor! Și cu avânt spre tavan a țâșnit de pe covor, urcându-se cu picioarele pe masă.

– Băi securiștilor, ieșiți băi în aia mea la lumină! Să vă vadă poporul cu gura plină!

Elena înghețase și se băgase strâns în mine, dar se pare că Vasile o uitase. Altceva îi fierbea dumnealui în vine. Avea un cui pe securitate și, și-ar fi dorit s-o dea pe spate în seara aia, în patul lui.

Până la urmă Maria a reușit să-l potolească și l-a dus înapoi blondelor. Cele două l-au încadrat și au plecat cu el sprijinindu-l de brațe, afară. Că s-au dus spre teatru, sau spre gară… Nu știu încotro au luat-o, n-am un răspuns, nu știu unde au ajuns, nu i-am urmărit. Nu i-au urmărit nici securiștii, triștii de ei! Erau într-o misiune de ascultare pe viu. S-au făcut că plouă. Se pare că noi eram misiunea dumnealor cum am aflat mai târziu din dosarul de la CNSAS.

Maria ne-a dat la urmă toate explicațiile.

– Curvele alea două l-au îmbătat ca să-i ia banii. Vasile e inginer la uzină, un om extraordinar până ce nu apucă să bea. Manierat, cumsecade, când bea, e altul!

 

Ne-am reîntâlnit la Cutia de viteze, după ce avusese loc procesul public de la Casa Tineretului, iar grupul albaștrilor, scoși din facultăți, dar salvați de pușcărie în ultimul moment, pentru vina de a gândi liber și a scrie poezie abstractă în vers alb, fără fior patriotic. Fusese trimis la reeducare îngroșând rândurile clasei muncitoare.

Vasile Costescu era șef de secție. Tehnic, respectat. Nu s-a dat în vorbă, am crezut că nu m-a reținut din acea întâmplare. Pe fază, nici eu n-am spus la nimeni că l-am cunoscut și în altă ipostază.

 

Odată, trecuseră doi ani, de la nedoritele evenimente, viața mea se calmase cumva, își regăsise un curs. Fusesem reprimit în UTC, după șase luni de la excludere. Statutul prevedea minim un an, dar se primise dispoziție de la organul central. Probabil se știa că se făcuse o greșeală, sau un abuz de dragul exemplului, și pentru că nu înfundasem pușcăriile, se temeau să nu se audă la Europa Liberă.(De ce te temi de-aia nu scapi!)

Am fost ales curând secretar UTC pe secție. Mi se părea că lucrurile intră în normal și puteam să-mi reconstruiesc viitorul.(Asta până ce mi-a fost respins dosarul să pot merge la Ziaristică). Mă îndrăgostisem de o colegă de serviciu, tot de la calitate, voiam să ne căsătorim, (a devenit soția mea) și rămâneam peste program când lucra în schimbul de după amiază, ca să mai stăm de vorbă, să ne punem la cale viața. Se pare că mă trăgea ața.

Grupa de control avea o cabină mai ferită cu câteva birouri, în interiorul secției. Ioana controlase pe linie niște piese și se spăla pe mâini. Eram singuri. Ea în fața chiuvetei și eu în spatele ei. Nu m-am putut abține, brațele au vrut s-o cuprindă și am sărutat-o. S-a deschis ușa… În oglindă, masiv, cu mustăți, fioros, a intrat inginerul şef de producţie pe uzină, inginerul Licu. Mie mi-a scăpat sufletul pe jos!..

– Voi ce faceţi aici? N-aveţi timp acasă? A luat telefonul si a chemat șeful personalului să ne desfacă la amândoi contractul de muncă. A ajuns și Costescu. L-a luat de braț pe Licu și către ușă l-am auzit spunând:

– Știți cum e, ți se mai aprind călcâiele câteodată!

(Ing. Licu avea renume, nu era un lucru nou. Se plimba prin uzină, lua la rând magaziile, spunea glume și unde vedea o fată frumoasă, o chema la el în birou întrebând-o dacă se încumetă să-i facă o cafea. Niciodată nu lua pe cineva direct din producție, să nu se oprească Doamne ferește banda, din cauza  sa!

– Ionescu e un băiat bun, secretar de UTC pe secție, iar ea, e fata cu care se însoară.

Peste două săptămâni am făcut nuntă. Damian, secretarul UTC pe uzină, din partea Comitetului, ne-a adus un dar.  O ilustră lustră, pe care o am și acum pe undeva.

Inginerul Costescu, fără să vrea, a grăbit căsătoria mea.