Uzina 8

 

            Ştiu că m-am lungit cu paginile din uzină, dar acolo s-a restartat viaţa mea după ce mi se sechestraseră visele. Cu fiecare zi care mă depărta de păţaniile nedorite ale albaştrilor, despre care nu-mi plăcea să vorbesc, turnam o calotă de plumb în memorie, să-mi izolez gândurile, aşa cum se face cu emisiile radioactive după un accident nuclear. Încercam să-mi reconstruiesc viaţa ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mă încurajam când descopeream lumină pe chipurile triste şi obosite, care  găseau satisfacţii şi în idealurile mici. Tocmai de aceea n-am să părăsesc Uzina fără să scriu câteva rânduri despre brigada artistică a secţiei Cutii viteze care mi-a oferit un refugiu deosebit de plăcut. Ziarul uzinei Autoturismul după ce ne afirmasem în câteva festivaluri de umor şi luasem premiul II pe ţară la Cântarea României mi-a consemnat un interviu.

            —Tovarăşe Ionescu a cui a fost ideea înfiinţării brigăzii artistice şi cum a fost primită ea în secţie? Că în afară ştim. Stau mărturie premiile la diversele concursuri de umor şi recentul premiu doi pe ţară la Cântarea României. Am răspuns hazliu, altfel cum!

—S-o luăm pe rând, Nu m-ascund, dar nici nu pot să mă dau rotund. Trebuie să recunosc, ideea n-a fost a mea. A fost sarcină de partid!... Dar chiar şi aşa, dacă s-a născut pe un teren arid, ne-a plăcut! Ştiţi cum e, ca în viaţă!... Întâi, nii, nii, nii! Na, na, na! Mai o socializare, mai o repetiţie, mai un sărut şi te trezeşti cu fata că are burta mare…

Copilul precoce s-a grăbit să iasă şi taţii ca taţii au avut palpitaţii, dar au cântat pe o singură voce şi am rămas cu Albă ca Zăpada, brigada în casă…

Şi ca o floare ruptă din soare a venit Adriana la mine:

—Nene Ioane, ascultă la fata! Eu ştiu cel mai bine! Tu eşti tata! Hai să ţinem păstrăm brigada! Că nu e nicio ruşine. Uite ce gene frumoase are! Împreună o creştem mare. Astea-s faptele. Uzina a promis că ne dă gratis, laptele!…

—Şi cu dragostea şi şoaptele fierbinţi noapte de noapte, cum vom sta? am întrebat…(eram deja însurat!). Zâmbetul ei enigmatic mi-a dat şi nu mi-a dat un răspuns. Mi-a fost de ajuns! Suntem şi noi nişte trişti muritori cuminţi! Era copil din flori! Fără părinţi… Cum să-i rezişti Arianei?...

Adevărul e că Ariana, cu talentul ei actoricesc, precum Claudia în epoca albastră m-a ţinut în priză. Scriam textele ca s-o pun în valoare pe ea, dar nici cu celelalte fete Flori, Dani, Gina, nu-mi era ruşine. Frumoase. O plăcere să le vezi dansând şi cântând, iar băieţii dădeau din ei ce aveau mai bun. Cristi, Bozo, Petre, Demi!...

Vorbind serios, chiar nu am exagerat când am zis ca a fost sarcină de partid. Să mă explic.

Se primise dispoziţie ca fiecare secţie de producţie să-şi organizeze propria brigadă artistică şi s-o înscrie în cadrul Cântării României într-o competiţie internă între secţii. Discuţia cu Cornel Slăvoi, inginerul, şeful secţiei Cutii viteze s-a purtat la Staicu, în laborator unde mă aflam şi eu. Miu Petre, secretarul comitetul de partid pe secţie şi Spătaru Constantin, un alt secretar de organizaţie de bază, încercau să-l convingă pe Cornel Slăvoi să fie de acord ca repetiţiile să aibă loc în timpul programului, iar inginerul, un tip mai mucalit, dar şi comod, îi lua în băşcălie pe amândoi.

— De ce veniţi mă la mine? Nu sunteţi voi şefi de comitete şi comiţii? Vouă nu vă trebuie aprobare şi nici prea multe repetiţii, că staţi de poveşti toată ziua. Sunteţi şi aşa de râsul lumii cu comunismul vostru multilateral dezvoltat!… Doi sunteţi voi, luaţi-l şi pe Floroiu cu acordeonul (Floroiu era un rromân din Conţeşti care cânta în orchestra uzinei), că la mine vine doar la avans şi lichidare să-şi ia salariul şi, face-ţi voi trei o cântare. Până vine revelionul, vă dau scris tot sezonul, n-am nevoie de voi!

M-am băgat în vorbă ca nătângul, nu m-am putut abţine. Ştiind că-i plăcea fotbalul, am centrat cu stângul. (Slăvoi în studenţie chiar jucase cred la Politehnica Iaşi. L-am văzut în câteva meciuri în echipa secţiei, avea o eleganţă în alergare, cu fenta la purtător şi un şut din mişcare ce prindea traiectoria unui trasor).

—Domnu’ Slăvoi, cică s-a dat decizie la Comitetul director în ajun, cu porunci. Cine n-are brigadă, nu mai are dreptul nici la echipă de fotbal şi nici la şunci de Crăciun, când se face la Big reuniunea de sfârşit de an!

—Vezi Petrică? Ion al tău e plin de umor şi tare-n glas… Fă-l instructor! Şi aşa am rămas!

Cum a fost primită brigada în secţie?

—La început ciudat.

„Noi muncim de ne sar capacele şi ăstora le arde de cântat!” Dar pe parcurs dădeau năvală în sală (sala de şedinţe, acolo prezentam spectacolele). Am avut grijă să folosim „artişti” indirect productivi, altfel nu se putea. Când au văzut că ne luăm mai ales de şefi, făceau haz şi li se luminau chipurile. Cornel Slăvoi a venit să ne vadă doar după ce obţinusem locul doi la Cântarea României, în finala pe ţară.

—Vreau să văd dacă aţi meritat premierile, că mi-aţi irosit bugetele şi mi-aţi pus maiştrii în cap!

L-am studiat, era mulţumit! Nu scăpa din priviri fetele. Drăcoaicele s-au întrecut pe ele. Confecţionasem pe banii noştri, la o primă pe care o primisem, nişte bluze roşii de efect cu croială curajoasă din mătase de steag…şi fuste negre ce dezvăluiau mişcarea sincronizată în dans a picioarelor…

— Acum înţeleg! Evident că aţi luat premiile pe ochi frumoşi! L-am urmărit şi din întâmplare l-am prins! Nici un moment nu s-a uitat în ochii fetelor, ci doar la picioare.