Uzina. 3

 

3

Noi cei de la control, ne strângeam la şedinţe în laboratorul lui Staicu. O încăpere mare din zid, poziţionată sub biroul de la etaj al şefului de secţie, cu geamuri largi şi  pervazuri pline de ghivece înflorite. Se găseau acolo un microscop universal, câteva durimetre de încercat materialele şi dulapuri în care adăstau aşezate pe rafturi o seamă de instrumente de măsurat: micrometre, pasametre, truse de cale, truse INTO pentru diametre, o potcoavă cât statul de om de verificat divizarea roţilor dinţate şi multe altele. Toate îmbătrânite tehnic, dar bine păstrate. Şterse cu piele de căprioară după folosire de omul ordonat şi riguros care era Ion Staicu. Abia preluase postul de la Mitică Fulger când am venit eu prima dată, şi-i era drag. Făcea totul ca să nu-l piardă! Nu se punea problema, era la locul potrivit.

L-am cunoscut şi pe Mitică Fulger. Cu el m-am împrietenit la Şcoala de partid în toamna lui 89 când am sărit peste gard, cu el şi Georgică Mănescu. Voi povesti…

 

Petre Miulescu a coborât din biroul de la etajul 1 la şedinţă. Ţinea şedinţă în fiecare dimineaţă. El era singurul care cunoştea situaţia mea specială, cu el se vorbise. Puţin încurcat, m-a prezentat ca nou angajat echipei de la control, din care plecasem cu câteva luni înainte. Nu ştia cum să se poarte cu mine, nu mi-a cerut amănunte niciodată. Pentru el eram alt om, pe care nu-l cunoscuse şi cu care nu ştia cum să se poarte. 

Ca secretar al Comitetului de Partid pe secţie(o secţie cu peste 1700 de salariaţi), Miu mai avea un birou amenajat la etajul doi, BOB-ul, care a funcţionat până s-a desfiinţat partidul. Sunt sigur că Miulescu şi-ar fi dorit să iasă concomitent la pensie din ambele birouri odată, dar în decembrie 89 i s-au dat planurile peste cap şi biroul acela de la etajul doi a revenit, cu televizor cu tot, sindicatului liber, lui Nae Ciobanu liderul maximus.

Mare zaveră a mai fost şi-atunci! A rămas moştenire de la partid, pânza roşie de pe masa lungă, cele două bănci făcute de tâmplar şi dulapul de metal unde se ţineau documentele (mult mai puţine la sindicatul liber, asta ca o simplă remarcă!). Doar tabloul tovarăşului l-au dat jos. Nu e acum momentul, nu ştiam toate acestea în prima mea zi de serviciu din cea de-a doua descălecare.

Partea centrală în laboratorul lui Staicu era ocupată de un platou aşezat pe un cadru de metal, cred că avea o tonă ca greutate, dacă nu mai mult. O masă mare plană din oţel masiv. Ca dimensiune numai bună de pârlit şi tranşat un porc de 100 de kilograme la ţară, în ajunul Crăciunului. Vorbesc aşa, pentru că am revăzut imaginea ce mă impresionase puternic la prima descălecare.

Pe platoul acela era aşezat un cub şi două perechi de prisme una peste alta, depărtate între ele deasupra cărora era aşezat un dorn şi, înfipt în el, stătea aşezată carcasa de aluminiu a cutiei de viteze (carcasa porcului), pe care Staicu o răsucea toată ziulica la foc mic. Animalul avea picioarele şi capul retezate… Ion Staicu nu se oprea din lucru nici când ne vorbea Miu la şedinţă.

Se învârtea în jurul rit-platului ca un titirez, împingându-ne uşor, ca să nu-i stăm în cale şi manevra într-un du-te vino continuu, un dispozitiv alcătuit din două tije, una fixă şi cealaltă mobilă, montate într-o  talpă plană ce luneca pe suprafaţa mesei. Dispozitivul aducea, uşor forţat, cu o pârlitoare improvizată, ca să păstrăm plasticitatea imaginii anterioare (aşa o vedeam eu atunci!). În vârful tijei mobile era prins un pupi-tast cu ecran gradat. Nu ieşea nici o flacără din palpatorul sensibil cu bilă! Probabil că în ecranul acela erau numărate şi înregistrate urmele rămase de la firele de păr arse din şoriciul porcului…

Nu se terminase şedinţa şi Staicu îi făcu semn lui Gheorghe Stanca, controlorul de la carcase să-l ajute să întoarcă invers carcasa. Ar fi fost greu de unul singur!… Cu un ciocan de bronz îi înfipse încă un dorn mai subţire pe celălalt alezaj. Aş zice după treaba asta cu alezaje şi dornuri de control, că de fapt porcul era o scroafă(!)… Apoi, amândoi o aşezară pe patru cale egale şi Staicu, iar dădu drumul la pârlitoare. Nota într-un carnet firele de păr pârlite, înregistrate pe ecranul acelui ceas. Socotea ce socotea, aduna, scădea jumătate din diametrul dornului şi începea din nou. Probabil că nu-i ieşise bine la calcul şi făcea proba.

—Ioane, mai opreşte-te dracului c-ai încins rit-platul ăla de tot! Să vă prezint un nou coleg... interveni Miu.

—Nu pot şefu’ că vine Nae Ciobanu şi ne cântă la taragot în operativă că-l ţinem pe loc, iar pe Ion îl ştim toţi(!)

 

Am prestat şi eu în laboratorul acela, o vreme mai târziu. Staicu pentru cutii de Dacie, eu pentru cutii de viteze Oltcit, când s-a ridicat lipită de clădirea veche, o secţie nouă. Vă spun sincer, nu aveam răbdarea şi meticulozitatea lui Staicu, să pierd toată ziua cu pârlitoarea. Îmi făcusem dispozitive ajutătoare şi într-o oră, maxim două, terminam toată lucrarea.

E vina mea desigur! Mi se confirmase încă o dată că sunt superficial, mă grăbesc şi, nu las lucrurile în tiparul lor clasic.

Cât am fost câteva luni suplinitor la Băbana, la clasele 5-8, după treizeci şi cinci de minute terminam ora şi cu predatul şi cu ascultatul. Mai rămâneau cincisprezece minute, ce să le spun copiilor, bancuri? N-aveam talent. Doar nu era să le citesc din poeziile mele… Mi le-ar fi interzis mai devreme! Evident că m-am retras din învăţământ, nu-mi plăcea să păcălesc copiii. Pe şefi la uzină n-aveam de ce! Dacă mă găseau stând pe scaun, când intrau în laborator, rămâneam acolo, nu mă făceam că lucrez!...

Bun băiat Staicu, Dumnezeu să-l odihnească! Tot timpul îl găseai în picioare, niciodată pe scaun! Profesionist, dar temător. Vorbea cu doamna Tudor, secretara noastră, rezemat de rit-plat şi dacă intra cineva pe uşă dădea drumul la pârlitoare. Doamna Tudor era singura femeie din grupa de control a lui Miu. N-o ţinea în birou cu el să nu-i iasă vorbe.

Curând au venit şi vremuri mai bune, când misoginul şef de control a cedat secretarului de partid. Trebuia să-i împace cumva pe amândoi şi să ţină cont de directivele de promovare a femeii, nu? Situaţia pe sexe s-a echilibrat şi în grupa lui Miu!

—Vă rog să-l ajutaţi să se reintegreze. Iar către secretară:

—Doamnă, să-i faceţi bon. Mâine să-l văd în halat şi să mergeţi după legitimaţie la personal. Iar tu Cojocare să-l bagi în pâine. Îl iei pe lângă tine. Va lucra în atelierul Diverse deocamdată. Să-l ţii departe de amicul Aurică, că-l strică!... (N-avea cum un ditamai secretarul de partid să se împiedice de un rahat de cacofonie!)

—Ăsta e în stare să-l înveţe la prostii! Aurică, după şedinţă să treci prin montaj şi să-ţi iei strâmbăturile alea de schimbătoare de viteze înapoi! Atât te-am rugat! Să nu mai văd stiva de manete aruncate pe jos de nebunii ăia, că nu le pot monta! Apropo şi azi miroşi a băutură, ce mi-ai promis?...

—Petrică, tu şti bine că ăsta e mirosul meu natural!… (Aurică Manea avea o voce spăşită şi domoală de om amărât.) Nu sunt muiere să dau cu parfum, da nici baligă de cal!... Iar manetele alea dacă te uitai mai bine, vedeai că sunt furate de ei în schimbul trei, nu sunt livrate de mine. Nu sunt marcate, n-au punctul de vopsea, n-au trecut prin control final! Sunt luate direct de pe linie, neredresate.

Nea Aurică, mai în vârstă decât toţi, s-a prăpădit primul, Dumnezeu să-l ierte! Era singurul care vorbea la pertu cu şeful Miu. Lucraseră împreună la Hala IV. El i-a tras mâna lui Miu din strung când a început să urle. Şi-a rupt o mânecă de la cămaşă şi la bandajat strâns ca să nu piardă sângele. Şi tot el i-a luat din şpan degetele, le-a înfăşurat în hârtie de ziar şi a fugit repede cu ele la salvare, poate puteau medicii să le lipească. Nu s-a mai putut. Pe vremea aia la Piteşti nu era chirurgie plastică. S-a vindecat, dar a rămas cu un ciot l-a mâna dreaptă.

Când voia să dea mâna cu mine îl apucam mai de sus şi priveam într-o parte. Nici acum nu ştiu bine câte degete îi rămăseseră întregi, unu, sau două.

Aşa e viaţa îmbârligată. Ajuns şef de grupă la Cutia de viteze, Miu şi-a luat şi prietenul după el. Îi plăcea ţuica lui Aurică, dar era un om cumsecade. Lua din dulap un gât, două, cam la vre-o oră. Reglorii îi învăţaseră melicul şi păstrau totdeauna sticla umplută la semn. („Petrică, vino să vezi, că nu m-am mai atins de ea! E la semn, cum o ştii de săptămâna trecută!...”)

De la şedinţă am mers împreună. Eram iar trei controlori în atelierul Diverse.Cojocaru, urică şi cu mine. Ajunşi la punctul de control final Aurică s-a desprins de noi, îşi avea dulapul în linie. Nu era încuiat. A luat sticla şi a tras un gât mai lung, cu sete. Apoi, a dat la o parte operatorul care redresa după sudură degetul levierului de comandă şi cu mâna lui, direct în dispozitivul de control (cum nu se face!), a îndreptat toate manetele aduse din montaj, fluierând în zgomotul acela din linie un cântec de pahar.

 

Îmi dau seama la recitire că din tot ce am povestit până acum despre contact cu uzina am extras mai mult părţi incerte, neconturate, şi că se înţelege că în timpul acela toate lucrurile păreau inconsistente, anapoda (Oricum cred că voi mai reveni asupra textului.). Schimbasem o lume şi intrasem în alta pe care n-o înţelegeam, iar zgomotul acela de fond, infernal din secţie, declanşat nu de o moară ci de sute de mori care măcinau oţelul, nu avea darul să mă limpezească. Distingeam deformat aburii, mirosurile, şpanul de pe jos, uleiurile care se scurgeau pe cimentul jupuit, stivele de piese în dezordine, utilajele îngrămădite fără nici-o noimă, toate îmi intrau în ochi şi se depuneau precum o ceaţă groasă, iar oamenii îi simţeam doar ca pe nişte umbre.