Uzina. 2

 

2

Uzina începea cu prelungirile ei, un fel de tentacule uriaşe care funcţionau ca nişte ventuze, absorbindu-i sau vărsându-i pe muncitori prin cele opt guri/porţi de intrare/ieşire, direct în/din burta monstrului. Nici caracatiţă, nici balaur! În realitate avea câte ceva din amândouă, dar şi o puturoşenie oarecum domestică.

O lentoare pe care nu ştiai de unde s-o apuci. Un mutant care te storcea de vlagă în malaxorul lui şi-ţi atrofia simţurile.

Am avut oarecum revelaţia de la prima angajare, că uzina era înconjurată în extensia ei imaginară cu sârmă ghimpată. Unul dintre informatori scria într-o notă la un moment dat, că ciudatul de mine căutam prin uzină sârma ghimpată cu care să-mi decorez camera albastră. E puţin adevăr aici!

În vara aceea, existase tentativa de a umple caracatiţa desenată pe pereţii apartamentului meu cu un colaj şi aveam nevoie de sârma ghimpată să-i marchez conturul, sârmă pe care am căutat-o inutil pe terenul viran din spatele secţiei cutii de viteze.

 

*

 

Între şase şi, şase şi zece minute, plecau autobuzele spre uzină din toate cartierele Piteştiului şi se încolonau la ieşire pe sub podul din capătul străzii Calea Bucureşti, peste care trecea calea ferată, Un şarpe lung segmentat de farurile aprinse, înşirat pe câţiva kilometrii, dar şi o întrecere nebunească în interiorul corpului de tablă pe roţi, ce se smicea în ocolişuri şi depăşiri periculoase până la Miceşti, unde se termina şoseaua pe două benzi către Câmpulung şi făceai dreapta la nouăzeci de grade pe strada uzinei. Cel care intra primul în Colibaşi, acolo nu mai era loc pentru depăşiri, se mândrea toată ziua zicându-şi Domnul Viteză. 

De obicei primul ajungea Gică Nebunul, un puşti înalt, cu o nevastă frumoasă, blondă, contabilă pe undeva prin uzină. Gică a lucrat câteva luni la Cutia de viteze  strungar, de acolo l-am cunoscut. Probabil îi luaseră caraliii temporar carnetul, dar s-a întors la autobază după ce i l-au dat înapoi.

Dacă te grăbeai — sau doreai să-ţi testezi rezistenţa la rupere, voiai să încerci cât ţi se slăbesc şuruburile când trăieşti periculos, sau să te scuturi de coşmarurile nopţii — îl alegeai pe Gică. Nu poţi ştii niciodată ce zace într-un om! Pe mine mă saluta respectuos şi manierat de departe. N-ai fi zis că e acelaşi om care la volan turba, fierbea sângele-n el! Nu mai contenea cu înjurăturile dacă nu i se făcea loc să depăşească în traseu.

 

Ţuica se vindea la intrarea în uzină direct din portbagaj de către negustorii ambulanţi, pentru înviorarea degustătorilor matinali, la juma de litru. Se creau grămezi spontane, moluri în mişcare înaintând lent spre porţi. Sticlele gata pregătite circulau cu iuţeală de mână, de la mijlocaşii la grămadă, către linia de trei-sferturi. Pare că puterea octanică a combustibilului, sau cantitatea, nu era suficientă pentru maximum de capacitate la care se puteau tura motoarele, ceea ce de fapt îi îndârjea pe combatanţi, dar nu voiau să rişte.

Produsul inflamabil, interzis conform decretului 400, se consuma doar în afara gardului uzinei, iar la poartă trebuia să întorci capul când arătai legitimaţia şi să-ţi ţii respiraţia, ca să nu-i dai un damf puturos în faţă portarului. Portarii se arătau băieţi sensibili, dar pe fond erau cumsecade!

„Măi nene a intrat în haine! Mirosul e rămas de la povarnă!... Am făcut ţuica şi nu mai scap de damful ăsta păcătos!” Te-nţelegeau. Important era să te ţii pe picioare, căci dacă vreun ins mai al dracului băga de seamă clătinări în peisaj, nu te mai lăsa înăuntru.

 

M-am dat jos din autobuz la poarta 1. Nimerisem în autobuzul lui Gică. Cu o zi înainte, la el în birou, securistul care mă anchetase şi cu încă unul, îmi dăduseră o hârtie pe care era scris cu litere mari un nume MIU PETRE. Nu le-am spus că-l cunosc şi că am mai lucrat acolo. Ei m-au asigurat şmechereşte că MIU e o prescurtare de la Meseriile Industriilor Uşoare şi Petre e Sfântul Petre, şeful de la calitate. Dintre toate posibilităţile ce mi se puteau oferi, la el era raiul pe pământ. Musai să-mi dispară din gând facultăţile şi apucăturile duşmănoase! Trebuia să consider că acela a fost un vis urât. Aş fi pierdut vremea degeaba. Doar clasa muncitoare are perspective certe să ajungă în paradis. „Şi unde pui că la uzină  salopetele sunt albastre tot ca idealurile voastre!” Mi s-a cerut să nu-i fac de râs că ei, securiştii au investit încredere în mine. „Poezia adevărată o poţi găsi doar la munca de jos!”

(Recunosc în context, m-a furat un pic condeiul desenând floricele pe text. Realitatea e că securitatea nici măcar nu se sforţase să cerceteze şi să afle că eu îl ştiam pe Miu şi mai lucrasem în uzină la cutii de viteze, chiar în echipa lui.)

 

 

 

Schimbul 1

 

            În şpan se intra cam pe la şapte şi jumătate. Până atunci maiştrii, şefii formaţiilor, se informau deja la montaj care sunt lipsurile. Prima grijă când intrau în secţie era să treacă pe la căpătâiul bolnavului. Montajul, aflându-se imediat în dreapta, arăta ca un spital de campanie unde bolnavul agoniza conectat la aparate. Trebuiau să-i citească pe rând pulsul, tensiunea arterială şi restul… Fiecare pe specialitatea şi domeniul lui şi să-şi consemneze conştiincios în carnet datele din fişa medicală. Rar se întâmpla să găseşti bolnavul sănătos şi în stare normală, adică să-şi fi făcut norma de cutii de viteze în schimbul trei, fără nici o problemă.

Ori gâfâia cu respiraţia întretăiată, ori avea febră şi i se ridicase tensiunea de-i săreau piuliţele din senin, nerezistându-le filetul la cuplu de strângere, ori îl dureau rinichii, ori nu mai funcţiona ficatul, ori i se blocaseră sateliţii... Să te ferească sfântul să i se urce problemele la cap şi bolnavul să fluiere în viteza IV-a ca nebunul! Sau să calce strâmb, fie pinionul de atac, fie roata conică, să strice pata de contact. Greu să înţelegi viaţa de cuplu!…  Atunci era al dracului de tot!

Fiecare în sinea lui era pregătit de răul cel mai rău! Se strângeau la capul bolnavului în bancul de probă toţi specialiştii, plus corul de bocitoare, de parcă se dăduse cu goarna. Nu mai aveai loc de atâta suflare! Nea Ion Surditu, controlorul, în halatul lui galben asculta cu stetoscopul în prelungirea urechii corpul bolnav al cutiei şi explica precum un profesor chirurg de prima mână, în faţa studenţilor medicinişti strânşi în jurul mesei de operaţie, unde e buba şi cum ar trebui extirpată.

Venise şi directorul, unul dintre ei. Să zicem că de data asta era Liviu Păunescu, sau Ivan Constantinescu sau Scânteie Tomescu… Nu, Scânteie nu, că asta e porecla, celălalt nume nu mi-l amintesc. I-a făcut semn şefului de secţie să iasă afară din banc.

—Bădiliţă, caută-l pe tovarăşul Miulescu şi veniţi amândoi la tine în birou.

—Nu intraţi să ascultaţi problema tovarăşe director?... Şi făcu semn către bancul de probă. Huruie mai tare pe mers înapoi! Eliberez locul!... Îi dau afară pe toţi şi închidem uşa la cabină. Aşa se aude mai bine!

—Măi Vasilică, ţi-am zis de o mie de ori, degeaba eşti băiat deştept că nu pricepi! Ăsta e oful meu!... Aştept de la tine să nu-mi bat gura degeaba!… De ce v-aş mai plăti pe voi, dacă le fac eu pe toate?...