Uzina 1

Notă: Cartea Dosarul Albaştrii de numele căreia nu mă voi mai putea dezlipi niciodată, descrie într-un capitol destul de lung, parte din viaţa mea trăită cu bune şi rele timp de patru decenii în secţia Cutii de viteze, printre oameni despre care vorbesc şi pe care îi întâlnesc acum ca seniori ai acestui site, deschis de mine în urmă cu câţiva ani, şi predat spre administrare şi îngrijire bunului meu prieten Bebe Bulearcă. Am să postez aici câteva fragmente care sper să vă trezească interesul.

 

                                         1

 

„Ionescule, tu mergi la uzină!"

Acea expresie din biroul Comandantului Securităţii Argeş din noiembrie 1971, mi-a capturat mult mai ferm viitorul decât am crezut. Un viitor cu orizontul li­mitat. Uneori timpul se rostogoleşte lent, poate că nici nu se rosto­goleşte cu adevărat, e ca o linie dreaptă desfăşurându-se pe un arc de cerc şi descriind o altă curbă specifică, din perspectivă diferită, cu alte înţelesuri, dar cu aceeaşi origine punctul de la care s-a pornit.

Raza cercului meu de bază s-a întins de atunci, între Cartierul Trivale şi Colibaşi poarta 1, pe 15 km, într-o lume pe care aveam să o cunosc bine preţ de o viaţă de om. Nu m-a copleşit nici cu micile ei probleme, nici cu cele mari. Mai degrabă mi-a conferit doar o anumită valoare de întrebuinţare. N-am să descriu mecanismul, intrasem în el şi prima şi a doua oară, angrenându-mă din mers. Reveneam în uzină!

După terminarea liceului, câteva luni am fost suplinitor în învăţământ, apoi recepţioner de marfă la o întreprindere comercială după care paşii pentru o scurtă perioadă au rătăcit prin Uzină. Primul contact cu industria de automobile e încă viu în memorie. Mi s-a părut dur, dar l-am suportat sperând că trecerea mea prin acea experienţă de viaţă nu-mi va afecta planurile de viitor.

Când am deschis uşa în secţie, impresia a fost catastrofală. Un zgomot surd, nici ţipenie de om pe culoare, doar undeva în dreapta, trei bărzăuni probau la bancul de probe ultima cutie asamblată în schimbul de noapte. Se luptau cu ea s-o ridice pe un cârlig. Semăna cu o carcasă de porc…

Imaginea în sine m-a frapat, pedeapsă nemeritată. Parcă revedeam într-o altă dimensiune, o tăiere de porc la tata mare în curte. Guşterele ăl bătrân. Guşterele era una dintre porecle.

Trei bărbaţi puternici luaseră de picioare porcul şi îl trântiseră pe jos. Îl ţineau strâns şi am văzut clar când unul dintre ei i-a împlântat cuţitul adânc. A ţâşnit sângele şi un guiţat sfâşietor m-a făcut să alerg şi să mă închid în casă. Abia după vreo oră la insistenţele Veroanei, sora mai mică a tatălui  meu, am ieşit afară, la şorici.

N-am mai văzut porcul, îl porţionaseră. Inima, ficatul, bojogii, şuncile, slănina pentru topit, greabănul, şira, coastele, şoriciul rulat şi aşezat pe fundul hârdăului. Tata-mare mi le-a prezentat pe toate şi mi-a explicat rostul şi rolul fiecăruia, inclusiv filozofia vieţii porcului. „Tăierea în ajunul Crăciunului e împlinirea destinului!” îşi susţinea ăl bătrân dizertaţia.

N-am înţeles! Am început să plâng, aveam opt ani, în primăvară murise tata. Am cerut oamenilor acelora să-l lipească bucată cu bucată şi să-l facă la loc cum a fost. Rădeau în hohote. Mi-au explicat că nu se mai poate, băuseră ţuică fiartă, le tremurau mâinile şi cuţitul nu tăiase la semn, nu se mai potriveau îmbinările.

 

Nu mai eram copilul neştiutor de atunci, dar nu aveam nici-o legătură cu industria. Nu ştiam cum arată o cutie de viteze. Cui să fi pus întrebările? Mama  nu le ştia pe toate… Pe mine mă stârnea metafora, n-am crezut că voi fi pedepsit de viaţă să ajung în construcţii de ma- şini.

 

Părăsisem uzina cu multe speranţe în vara lui 71, înainte de evenimente, să mă pot pregăti în linişte pentru examenul de admitere la facultate şi nu concepeam să revin acolo. Credeam că am închis acel capitol.

După procesul public, atunci când securiştii m-au obligat să mă întorc, am luat acest fapt ca pe o condamnare. Se poate trai şi înconjurat de sârmă ghimpată!... S-a dovedit.

 

Scriind la prima ediţie a cărţii mi-am dat seama că în mintea mea cele două perioade se contopiseră. Poate pentru că mi-am impus să şterg din memorie noaptea din clădirea securităţii, pistoalele, procesul, atacurile de panică, insomniile, xanaxul prescris de doctoriţa Ierimia, reuşind cumva să pot merge mai departe. De aceea probabil în prima ediţie nu am consemnat nicăieri că până în vară, mai fusesem angajat al uzinei câteva luni.

Am vrut să ascund o parte a vieţii mele. În plus nu eram deloc mândru de eşecurile repetate la examenul pentru admiterea la facultate. Îmi alesesem regia de teatru şi film, acceptând în cel mai rău caz teatrologia şi filmologia. Concurenţa la Institutul de teatru era mare, în jur de 50 candidaţi pe un loc. Ca suplinitor în învăţământ, recepţioner la un depozit de menaj, militar şi apoi lucrător în uzină, pierdusem trei ani, deja mi se părea prea mult!

Prima construcţie a Dosarului Albaştrii, după patru decenii de la „cutremurul” nostru, s-a ridicat pe baza dosarului găsit la CNSAS şi rămăşiţelor scoase de sub dărâmăturile memoriei mele profund afectate. Secvenţele s-au lipit lângă amintirile celorlalţi albaştrii cu care am reuşit să stau de vorbă. Descopăr acum când rescriu pentru ediţia doua o serie de inadvertenţe, dar acestea nu au schimbat cu nimic sensul povestirii. Sunt doar mici amănunte, mă străduiesc să le înlătur, mi s-au mai limpezit multe, am reuşit să vorbesc şi cu Sanda, doar Anca şi Gess dintre albaştrii n-au lăsat nici o urmă, să le pot găsi. Au dispărut pur şi simplu.