— Voi îl ştiţi pe Georgică? Ne întrebă Titi Tache lăsând jos chitara şi luând-o mult mai drăgăstos în braţe pe Laura, prietena lui cu care trebuia să se căsătorească în scurtă vreme. Stăteam direct pe linoleum cum ne era obiceiul, doar la lumina lumânării ce destrăma întunericul şi cântam în surdină cântecele colindelor. Singură în picioare, doar Gess îşi legăna umbra într-un dans lasciv pe peretele dinspre bucătărie. Avea un corp minunat, suplu si flexibil, pe care şi-l abandona în ritmul stârnit de chitară. Fumul de ţigară făcea rotocoale desprins de pe buzele ei ţuguiate. O fumătoare înrăită! La liceu de mai multe ori diriginta avusese cu ea discuţii principiale. Înţelesese până la urmă şi diriginta că nu mai putea fi recuperată, dar obţinuse promisiunea să se abţină în şcoală, pentru a evita antrenarea cârdului de gâsculiţe ce erau gata să îngurgiteze orice formă de teribilism.
Bună la învăţătură, inteligentă, dar şi pasională, printre puţinele ce străluceau în liceul de chimie, provenind dintr-o familie zbuciumată şi tocmai de aceea maturizată mai devreme, dar şi cu o doză de impertinenţă dezvoltată din nevoia de a se apăra singură. Pe deasupra, faptul că avea talent dramatic şi juca împreună cu noi în formaţia de teatru pe care o creasem la Casa Tineretului — chiar dacă nu scria versuri sau proză — era suficient să fie integrată de drept în grupul nostru.
Nu existau riscuri referitor la vârstă(mai mulţi aveau sub 18 ani), majoritatea din grup ne ţineam capul pe umeri. Ne simţeam bine împreună, dar excludeam altfel de raporturi între noi. Existau ce e drept şi momente de slăbiciune, fetele fiind deosebit de atrăgătoare, dar din câte ştiu am rămas doar prieteni de drum lung.
—Cântă bă Titi, las-o pe Laura că te ia dintre noi şi ai să cânţi toată viaţa doar pentru ea! Izbucni Gess cu puţină invidie jucată în glas. Şi Titi îşi luă din nou chitara…
Ne adunasem în micul meu apartament din Papuceşti, obişnuiţii: Ică, Nae, Claudia, Gess, Mariana Stefan, Gicu, Sanda, Vlasie... Singura noutate părând a fi Laura. Se terminase si votca si cafelele. Stabilisem deja ce era de stabilit, ne repartizasem cumpărăturile pentru revelionul ce aveam sa-l petrecem împreună şi părea că seara se va sparge devreme. Când s-a terminat cântecul am auzit-o pe Laura.
—M-am simţit extraordinar la voi, încât aş putea rămâne până dimineaţă! Ai mei nu-şi fac probleme când ies de-acasă cu Titi, dar va trebui să plecăm, suntem aşteptaţi într-un loc. Atunci a intervenit Titi aruncând întrebarea către noi de parcă îl fulgerase şi tot atunci îi venise şi continuarea.
—Voi îl ştiţi pe Georgică? Georgică Vasilescu, insistă el. Nu ne dădeam seama şi se concentră îndreptând tirul spre Ică, precizându-i câteva amănunte. Acesta parcă îl culesese de undeva...
—Mergem cu toţii la el acasă! Acolo suntem aşteptaţi eu şi Laura.
—Că bine zici, tu şi Laura!… Nu e totuna cu zece nebuni!
—Nebuni frumoşi, preciză prietena lui Titi care părea încântată de idee. Până la urmă n-a fost complicat să ne urnim din loc. În fond băteam la uşă, colindători, ce să zic! Dacă ne primeau să colindăm şi ne invitau în casă, n-aveam nimic de pierdut.
Georgică Vasilescu locuia cu părinţii undeva în centru, într-un apartament mare, cu patru camere aliniate dând într-un hol uriaş, precum compartimentele unui vagon de tren. Nu mai ştiu exact adresa. Părinţii au adus pahare şi ne-au omenit cu vin. Cred că doamna ne-a servit prăjiturele de casă. N-am stat mult, nu se făcea! L-am lăsat pe Titi şi Laura, iar noi ne-am retras într-ale noastre la barul Union.
L-am mai văzut pe inginerul Georgică Vasilescu înainte de a-l întâlni în uzină de câteva ori, după sărbători, în sala de spectacole a Teatrului Davila, cu o tânăra frumoasă probabil viitoarea soţie. Cea mai frumoasă şi elegantă pereche din sală, cu o distincţie aparte. Mereu în aceeaşi lojă, dar l-am cunoscut cu adevărat abia când ne-am întâlnit în secţia Cutii Viteze. Mai întâi stagiar, avansat repede şef de secţie şi apoi Director de calitate, cel mai capabil şef pe care l-am avut!
Nu mai era Georgică, zâmbitor când ne-a primit în casă. Impunea respect, chiar dacă îmi arăta prietenie. Ar trebui să folosesc un şir lung de însuşiri, pentru al caracteriza deplin. Am să aleg doar trei: exigent, tehnic, cinstit! Prea exigent, prea tehnic, prea cinstit, pentru a rezista pe funcţie! Şi dacă îmi mai îngăduiţi încă o calitate, în contrast strident cu modul de comunicare din uzină, avea un limbaj ales, cultivat. O singură dată l-am surprins îngheţându-i pe buze o înjurătură, când ieşea furios dintr-o reuniune. Era greu să rezişti director de calitate, dacă le puneai pe toate la suflet.
Domnul Ivan Constantinescu spre exemplu, sau Liviu Păunescu, dintre şefii pe care eu i-am cunoscut bine, aveau supape. Mai o glumă, mai un făcut cu ochiul, mai o înjurătură, mai un picior în fund când nu se mai putea!... La Sergiu Vasilescu(Georgică) era o luptă continua şi serioasă cu morile de vânt, la care nu renunţa.
L-au ajutat “prietenii” să renunţe. Mi-e dor de Domnul Sergiu Vasilescu. Nu ne-am mai văzut de o suta de ani!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu