Pe Erbașu îl știam de pe Strada Mare. Mă întâlneam cu prietenii – “albaștrii” de mai târziu – înainte să înceapă şedinţa Cenaclului Liviu Rebreanu la fostul Palat de cultură și în grup de cinci șase, câteodată mai mulți, coboram compact de la teatru Alexandru Davila către Biserica Sfântul Gheorghe, discutând aprins despre ultima carte din categoria Noul roman francez care ne trecuse ca un manifest, din mână în mână și ne stârnise pe toți.
Prin dreptul Casei armatei ne trezim față în față cu un alt grup compact, mult mai colorat decât al nostru, venind din direcția opusă. Se vedea clar că acesta n-avea de gând să se spargă, să ne facă loc, sau să ne ocolească în vreun fel. Molul trebuia prăbușit cumva și înaintarea trebuia continuată pe aripi. Nu știu despre ce discutau, cu voci mai puternice decât ale noastre, având și ei probabil un subiect la fel de incitant.
L-am recunoscut printre ei pe Gigi actorul, Ion Durac prozatorul, Marin Tudor, tot prozator, Laura Caradima și Aurel Sibiceanu poetul cu părul strâns la spate într-o coadă de cal, abia sosit în oraș.(Din grupul acela azi mai trăiește doar Aurel Sibiceanu, bunul meu amic). În spatele lor, cam la un metru, Gigi Erbașu cu câinele lui uriaș în zgardă.
– Faceți loc prieteni că azi armăsarul meu e mai nărăvaș, n-a fost scos la soare de dimineață și are o privire urât mirositoare, că nu l-a spălat nimeni pe dinți. Ne-am dat cu toți cuminți la o parte, de parcă fluierase arbitrul. Cu balonzaidul lui alb, lung, fluturând și cu bocancii cu bombeu metalic de uzină, cu fularul atârnat, numai a arbitru nu semăna Gigi Erbașu.
Îl cunoștea tot orașul, era uriașul cu câinele.
Când m-a văzut la uzină în Cutia de viteze, eram controlor la atelierul Diverse, a venit la mine.
–Te-am zărit pe Strada Mare cu lumea bună și securiștii după voi, dar
nu te știu după nume. Când ai nevoie de un desen de construcţie, sau ai vreo problemă cu un dispozitiv de control, vii la mine!
Ajuns în biroul lui prima oară, nu mi-a venit să cred. Era Şef la metode de control și avea câțiva ingineri metodişti în subordine, dar nimeni nu mișca nimic fără el în front. Am trecut printre birourile înșirate în încăperea lungă și am ajuns în spate, unde glazvandul de placaj despărțea spațiul vital al omului. Un birou imens cât o masă de ping-pong, două scaune și câteva dulapuri metalice. Pe fereastra mare, închisă, abia de se zăreau câteva glastre cu flori, mascate de grămezile bibliorafturilor cu desene înșirate peste tot, iar pe birou, aceeaşi dezordine dezarmantă, greu de imaginat. O masă compactă, un strat gros de hârţoage, răvăşite parcă special să-ți piară cheful să cauţi ceva.
– Ia zi Ionescule care-i treaba? Te-aș invita să iei loc, da n-ai unde. Poate numai dacă stai pe birou, și-l văd că împinge o grămăjoară de hârtii eliberând un colţ al biroului. Mi-am călcat pe inimă și i-am cerut desenul după care venisem. Mi se părea că pârghia unui dispozitiv introducea o eroare pentru că brațele nu erau egale, de la locul de palpare al tijei ceasului de control și până la locul de tamponare al pastilei cu piesa de măsurat. Îmi plăcuse în liceu geometria și aveam o vedere în spațiu destul de bună.
Mi-a cerut numărul dispozitivului de control și o dată îi văd mâinile cu degetele lui lungi strecurându-se în mijlocul unei grămezi, care bag seama era o grămadă organizată, nu una spontană. A extras cu precizie tocmai desenul de care aveam nevoie. Nici n-a trebuit să-i explic până la capăt și l-a strigat pe Călimară, inginerul care avea în primire linie de fabricație unde descoperisem anomalia.
– Măi omule, ți-am spus să modifici lectura tolerantei pe gama de control!
Călimară a bâiguit ceva cu copia 0, precizând că modificarea e pe circuit. N-avea voie să modifice direct pe gama de control, că-l amenda IGS-ul.
– Ionescule, du-te te rog frumos și ia gama de jos din secție, să-i dăm lui Călimară o lecţie. Modific și semnez eu! Să vină IGS-istul ăla tristul la mine că-i aduc la uzină câinele și nu-i va fi bine! Îl asmut pe el! Vrea amenzi, să-și facă bordel!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu