Aplecat asupra sinelui trecător, George Mihalcea reuşea în paginile unei cărţi de tristihuri abia lansate(martie 2019), cu nici un an înaintea urcării sale pe cruce, să împartă pâinea şi vinul prietenilor prezenţi, asigurându-se că trupul de fum al Liturghiilor sale oranj, va rămâne înainte mergător, după sine.
Cu o aroganţă rebelă afişată, inspirat din rigoarea şi concentrarea spiritului nipon, de care a fost obsedat cum recunoştea, încă din adolescenţă, într-o construcţie arhitecturală mai puţin rece şi detaşată decât cea de la Soare Răsare (sacrificiul Anei a lăsat urme în noi), a reuşit să înalţe pe trei turle de biserică o samă de liturghii care credea el că-i asigură, împăcarea cu Dumnezeu şi cu lumea.
Să redescoperim câteva icoane pictate cu mână sigură de artist
*
vaier de viscol
un lup gonit din haită
către cer urlând
*
biserici pustii
singuri in clopotniţe
puii de berze
*
nopţi fără capăt
definitivă arsură
în sângele meu
*
noian de treceri
pe ţărmul cel mai ascuns
priviri rătăcind
*
departele cer
tăiat de privirea ei
ca somnul de vis
*
Fotografii
si
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu