sâmbătă, 30 septembrie 2017

Cronica de carte. Daniel Marian




                 

            Atunci când gândul şi faptul se împacă
                    într-o benefică năucire continuă


         În spaţiul dintre cuvinte e de găsit însuşi poetul, de aceea e făcut acel spaţiu pentru ca să aibă poetul pe unde respira de atâta broboadă a sufletului şi a minţii. Poetul e rupt de cuvinte tocmai ca să le poată pieptăna adăpa el nu dresează şi nu călăreşte cuvinte ziua-n amiaza mare nu el îi bâzâia luminii să treacă pe o altă frecvenţă să se facă subversiv cum plouă. Nu-l poţi citi pe poet pentru că el n-a fost niciodată dacă e de găsit e doar din pricină de ploaie odată pornită judecând aspru lumina.

            Pornind a scrie despre o carte, mai rar ţi se întâmplă să-ţi iasă poem, astfel încât trebuie să o iei de la capăt, de unde o fi el acel capăt asta în caz că ar trebui să existe, iar dacă nu atunci de oriunde din cuprins.
           Cântărind esenţele, după ce iniţializându-le în felul său bine definit, Ion Toma Ionescu evită să aibă o busolă sau un gps cu care să călătorească zările înţelesurilor. El trăieşte pur şi simplu în confortul stupului propriu, de unde „ceară şi miere”, iar de acolo dă lumea peste cap după legi încă neomologate, poate chiar neinventate, dar care funcţionează.
           Este remodelat universul nu neapărat din vreo ambiţie ci mai degrabă din bună-voinţă. Atunci când se ajunge la anti-arhetipuri, sau neo-logisme, în loc de cea mai vagă urmă de surpriză se întâmplă trecerea mai departe, de pe o linie de probă pe alta, de fabricaţie. Produsul este de regulă halucinant, niciodată previzibil.
           A se vedea cum răstoarnă poetul, ca pe un cuplu de forţe, un cuplu de simţuri, în „poem alb”: „de atâta alb răzvrătit/ mă dor ochii/ privesc fix şi aştept/ să-i ţâşnească/ miresei prin rochii/ uraniu îmbogăţit// la un capăt al ceţii/ privesc fix şi aştept/ un concept încolţit/ din fum de ţigară/ viscolit în cafeaua/ amară a dimineţii// privesc fix şi aştept/ (ca)trenul încărcat/ cu metafore/ ieşit de pe şine/ înzăpezit undeva/ între coline veline…”
           Jocul imagistic nativ deloc naiv doar aparent ca datul pe tobogan ori în montagne-russe, îi este caracteristic poetului şi pare a nu avea limite, ceea ce e perfect… „nu e decât/ un ghem/ de lână/ care/ se desfăşoară/ rostogolindu-se/ în ghearele/ unei pisici/ jucăuşe// numai tu vezi/ obstinat până/ dincolo/ de departe/ că cea ghemuită/ e o zână/ cu degete lungi/ şi manichiură/ îngrijită/ nu/ blâna/cruda/ moarte…/ şi ajungi/ să te luminezi/ te îndoi/ de mamă/ de copil/ şi de ploi/ te cobori de/ umeri// şi nu mai crezi/ că lâna-i de aur/ în ghem…/ firul se rupe şi/ nu rămâne/ nimic/ din tezaur// …degeaba numeri/ din doi în doi/ înapoi” (viaţa ca o pisică sălbatică).
           O exaltare lirică îndreptată spre autodepăşire provocând această „aguridă”: „sunt cel mai iscusit vânător// vânătorul ne nopţi/ dintr-o vamă/ dacă-mi intri-n vizor/ şi sunt strugurii copţi/ gloanţele mele/ de-argint/ n-au nici tată/ nici mamă// sunt cel mai îndrăgit vânător// vânătorul de nopţi/ dintr-o dramă/ am în vizor/ numai struguri necopţi/ aguridă/ fără tată şi mamă/ şi-n piept/ port un glonţ de aramă”.

           Dacă e să găsim o explozie, fiind oricum pe tărâm minat ideatic, de aflat că se poate la tot pasul; eu m-aş ancora de „insurgenţă”: „opriţi larma vocalelor/ ţipetele lor deşănţate/ exacerbează/ păcatele şi trufia// cu umilinţă/ consoanele/ sunete oarbe/ aproape mute/ secerate de gloanţe/ îngenunchiate/ în faţa porţilor/ se vor ridica/ mărşăluind/ în cadenţă/ pre limba morţilor”.
           Concisă conclusivitate: „sumă de poveri/ încovoiate sub nopţi/ ceară a mierii…” (haiku).
           Vrându-se – sigur vrându-se?... fiind una dintre cele care chiar sunt, de fapt „definiţie poetică”: „sherezadă/ virgină/ ispitind/ în surdină/ o mie şi una/ de nopţi// are inimă/ cu aripi/ şi sept/ de ceară/ flacăra-i/ trece/ de pe umărul/ stâng/ pe cel drept/ ca un lingou/ de povară// poezia e în ciorchinul de struguri/ copţi/ zdrobit/ de steaua/ alcor/ într-o/ groapă de nor/ şi vinul/ ţâşnit din apă// îl bei/ sau te bea”.
           Ceea ce mă cutremură: „doar în noaptea învierii/ sunetul clopotelor/ intră în carne/ precum lumina/ prin cuiele/ lui hristos” (noaptea învierii). Şi: „îngerul/ introvertit/ se fereşte să treacă/ pragul luminii…/ nu se îngăduie/ zidit// dar lasă însemn/ în troiţe/ de vânt/ cruci din lemn/de salcâm/ înflorit” (îngerul).
           Întotdeauna cauţi „cuvintele”, dar se întâmplă ca ele să vină de la sine, trec pe lângă tine, agaţă-le, nu trece indiferent mai departe: „nu eu sunt/ cel ce a împărtăşit/ această taină/ căci însuşi el/ întâi a rostit/ apoi şi-a dezlegat/ păsările gândului/ să aprindă înţelesul/ vorbelor sale/ pe care/ le-a adeverit/ binecuvântându-le// cuvintele sunt fiinţe”.
          Ceea ce neapărat trebuie spus dinspre şi despre Ion Toma Ionescu, este „credinţă”: „s-a ridicat umbra/ de la picioarele mele/ ca o flacără vie/ înconjurându-mă/ şi mi-am zis/ se poate să fii/ o singură dată/ şi să arzi/ de mai multe ori”. Da!

Daniel Marian

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase