Dacă se întâmplă într-o încăpere să stai alături de un om pe care îl admiri, să
respiri acelaşi aer cu el, să-i asculţi vorbele şi să ţi se pară că sunt unice,
încărcate de spirit, rostite tensionat într-o tonalitate înaltă –
tu însuţi pare să capeţi o putere de receptare mai mare şi trăieşti o altfel de
înţelegere a lucrurilor. Dincolo de tine şi de spaţiul ce te înconjoară,
sufletul tău se deschide ca o catedrală şi tăcerea e întreruptă doar de
consideraţia vreunui neavenit care calcă pe aer ca pe ţărână, băgându-se în
seamă cu o întrebare fără sens.
Nu am avut în viaţă multe privilegii de acest fel. Nichita, Marin Preda, Petre
Anghel, poate Tomozei. Nu mă întrebaţi de ce unii par „cocoţaţi” acolo poate
nepotrivit. E piedestalul trăit de mine, admiraţiile sunt felurite, nu aş ştii
să răspund. Nu am criteriile şi conceptele bine stabilite, Slavă Domnului, ale vreunei
academii!
Aveau comun personalităţile respective, doar strălucirea
blândeţii din spatele privirii, vorbind cu tine. Chiar şi Preda, când te
străfulgera pătrunzător din ceaţa lentilelor lui groase!
Dar nu despre cei enumeraţi vreau să vorbesc, ci despre Doamna Academician Ileana
Mălăncioiu. De câtva timp Academia Română s-a înnobilat cu glasul acestei Doamne.
Într-un colţ al Academiei, printre membrii activi, s-a găsit în sfârşit un
scaun şi pentru poetă.
Am privilegiul să vă ofer o
fotografie cu cea care a urcat muntele reuşind să rămână ea însăşi. „Suflet adânc,
colțuros. Mare poetă cum zicea Nicolae Steinhardt. Eu stau undeva mai retras cum mi-e firea, într-un cadru
iluminat de blândeţea privirii Ilenei Mălăncioiu, alături de prietenul
Sibiceanu care dă indicaţii posterităţii ca un maestru de ceremonii.
Se întâmplă minuni
Ilenei Mălăncioiu
Nu poţi apune
în fiecare zi,
s-ar face prea multe
găuri în cer
şi-ai putea sa cazi…
În schimb
poţi răsări azi
mai ceva decât ieri
şi asta ar conta
ca minune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu