UZINA, partea III-a

 Profit de ocazie pentru că e weekend și mai postez o parte din capitol

UZINA, partea III-a

*

Noi cei de la control ne strângeam la ședințe în laboratorul lui Staicu. O încăpere mare din zid, poziționată sub biroul șefului de secție, cu geamuri largi ce dădeau spre afară şi cu pervazurile pline de ghivece cu flori. Se găseau acolo un microscop universal, câteva durimetre de încercat materialele şi dulapuri în care adăstau așezate pe rafturi o seamă de instrumente de măsurat: micrometre, pasametre, truse de cale, truse INTO pentru diametre, o potcoavă cât statul de om de verificat divizarea roților dințate şi multe altele. Toate îmbătrânite tehnic, dar bine păstrate. Șterse cu piele de căprioară după folosire, de omul ordonat şi riguros care era Ion Staicu. Abia preluase postul, de la Mitică Fulger, când am venit eu prima dată, şi-i era drag. Făcea totul ca să nu-l piardă! Nu se punea problema, era la locul potrivit.

L-am cunoscut şi pe Mitică Fulger. Cu el m-am împrietenit la Școala de partid, în toamna lui 89 când am sărit peste gard, cu el şi Georgică Mănescu. V-am povestit…

*

268

Petre Miu a coborât din biroul de la etajul 1 la ședință. Ținea ședință în fiecare dimineață. El era singurul care îmi știa situația, cu el se vorbise de la securitate. Puțin încurcat, m-a prezentat ca nou angajat echipei de la control din care plecasem cu câteva luni înainte. Nu știa cum să se poarte cu mine, nu mi-a cerut amănunte niciodată. Pentru el eram alt om, pe care nu-l cunoscuse, nu cel de dinainte.

Ca secretar al Comitetului de Partid pe secție(o secție cu peste 1700 de salariați la un moment dat), Miu mai avea un birou amenajat la etajul doi, BOB-ul, care a funcționat până s-a desființat partidul. Sunt sigur că Miu-lescu şi-ar fi dorit să iasă concomitent la pensie din ambele birouri odată, dar în decembrie 89 i s-au dat planurile peste cap şi biroul acela de la etajul doi i-a revenit, cu televizor cu tot sindicatului liber, lui Nae Ciobanu liderul maximus, Dumnezeu să-l odihnească și pe el!(Și-o fi făcut sindicatul îngerilor?... Mă interesează și pe mine cum ar trebui să ne intereseze pe toți...)

Mare zaveră a mai fost şi-atunci!

A rămas moștenire de la partid, pânza roșie de pe masa lungă, cele două bănci făcute de tâmplar şi dulapul de metal unde se țineau documentele (mult mai puține la sindicatul liber, ce or fi făcut cu dulapurile...). Doar tabloul tovarășului l-au dat jos. Nu e acum momentul, nu știam toate acestea în prima mea zi de serviciu din cea de-a doua descălecare.

 

Partea centrală în laboratorul lui Staicu era ocupată de un platou așezat pe un cadru de metal, cred că avea o tonă ca greutate, dacă nu mai mult. O masă mare plană din oțel masiv. Ca dimensiune numai bună de tranșat un porc de 100 de kilograme la țară, în ajunul Crăciunului. I se spunea rit-plat, nu rît-plat, chiar dacă tot la porc mă duceam cu gândul când ne învârteam mai mulți în jurul mesei râmând locul, să găsim pieselor din cutia de viteze abaterile calitative. Era rolul nostru în fond! Vorbesc așa pentru că am revăzut imaginea ce mă impresionase puternic la prima descălecare...

*

Pe platoul acela era așezat un cub şi două perechi de prisme una peste alta. Depărtate între ele, deasupra cărora era așezat un dorn, şi, înfipt în el pe axa secundară, stătea așezată carcasa de aluminiu a cutiei de viteze (carcasa porcului), pe care Staicu o răsucea toată ziulica la foc mic. Animalul avea picioarele şi capul retezate. Ion Staicu nu se oprea din lucru nici când ne vorbea Miu la ședință.

Se învârtea în jurul rit-platului ca un titirez, împingându-ne ușor ca să nu-i stăm în cale şi manevra într-un du-te-vino continuu, un dispozitiv alcătuit din două tije, una fixă şi cealaltă mobilă, montate într-o talpă plană ce luneca pe suprafața mesei. Dispozitivul aducea ușor forțat, cu o pârlitoare improvizată, ca să păstrăm plasticitatea imaginii anterioare (așa o vedeam eu atunci!). În vârful tijei mobile era prins un pupi-tast cu ecran gradat. Nu ieșea nici o flacără din palpatorul sensibil cu bilă. Probabil că în ecranul acela erau numărate şi înregistrate firele de păr nearse din șoriciul porcului.

Nu se terminase ședința şi Staicu îi făcu semn lui Gheorghe Stanca(Dumnezeu să-l ierte și pre el!), controlorul de la carcase, să-l ajute să întoarcă pe burtă carcasa. Ar fi fost greu de unul singur!… Cu un ciocan de bronz îi înfipse încă un dorn mai subțire pe celălalt alezaj, al axei primare. Aș zice după treaba asta cu alezajele, că de fapt porcul era o scroafă(!)… Apoi amândoi o așezară pe patru cale egale şi Staicu iar dădu drumul la pârlitoare. Nota într-un carnet firele de păr nepârlite, înregistrate pe ecranul acelui ceas.

270

 

Socotea ce socotea, aduna, scădea jumătate din diametrul dornului şi începea din nou. Probabil că nu-i ieșise bine la calcul şi făcea proba.

—Staicule, mai oprește-te dracului c-ai încins rit-platul ăla de tot! Să vă prezint un nou coleg...

—Nu pot șefu’ că vine Nae Ciobanu şi ne cântă la taragot în operativă că-l ținem pe loc, iar pe Ion îl știm cu toții.

Am prestat şi eu în laboratorul acela o vreme, mai târziu. Staicu pentru cutii de Dacie, eu pentru cutii de viteze Oltcit, când s-a ridicat lipită de clădirea veche o secție nouă. Vă spun sincer, nu aveam răbdarea şi meticulozitatea lui Staicu să pierd toată ziua cu pârlitoarea. Îmi făcusem dispozitive ajutătoare şi într-o oră, maxim două, terminam toată lucrarea. E vina mea desigur! Mi se confirmase încă o dată că mă grăbesc şi nu las lucrurile în tiparul lor clasic.

Cât am fost câteva luni suplinitor la Băbana, clasele 5-8, după treizeci şi cinci de minute terminam ora, şi cu predatul, şi cu ascultatul. Rămâneau cincisprezece minute, ce să le spun copiilor, bancuri? N-aveam talent! Doar nu era să le citesc din poeziile mele!… Mi le-ar fi interzis sistemul, ceva mai devreme. Evident că m-am retras din învățământ, nu-mi plăcea să păcălesc copiii. Pe șefi la uzină, n-aveam de ce! Dacă mă găseau stând pe scaun când intrau în laborator și citind ziarul, rămâneam acolo nu mă făceam că lucrez.

Bun băiat Staicu, Dumnezeu să-l odihnească! Tot timpul îl găseai în picioare, niciodată pe scaun!

271

Profesionist, dar temător. Vorbea cu doamna Tudor, secretara noastră, rezemat de rit-plat şi dacă intra cineva pe ușă dădea drumul la pârlitoare. Doamna Tudor era singura femeie din grupa de control a lui Miu. N-o ținea în birou cu el să nu-i iasă vorbe.

Curând au venit şi vremuri mai bune, când misoginul șef de control, a cedat secretarului de partid. Trebuia să-i împace cumva pe amândoi şi să țină cont de directivele de promovare a femeii, nu? Situația pe sexe s-a echilibrat şi în grupa lui Miu.

—Vă rog să-l ajutați pe Ion să se reintegreze. Iar către secretară:

—Doamnă, să-i faceți bon. Mâine să-l văd în halat şi să mergeți după legitimație la personal. Iar tu Cojocare să-l bagi în pâine. Îl iei pe lângă tine. Va lucra în atelierul Diverse deocamdată. Să-l ții departe de amicul Aurică, că-l strică!... (N-avea cum un ditamai secretarul de partid să se împiedice de un rahat de cacofonie!). Ăsta e în stare să-l învețe la prostii! Și către Aurică Manea(și el e înger acum)

—După ședință să treci prin montaj şi să-ți iei strâmbăturile alea de schimbătoare de viteze înapoi! Atât te-am rugat. Să nu mai văd stiva de manete aruncate pe jos de nebunii ăia că nu le pot monta! Apropo şi azi miroși a băutură, ce mi-ai promis?...

—Petrică, tu știi bine că ăsta e mirosul meu natural… (Aurică Manea, mai în vârstă decât Miu, avea o voce spășită şi domoală de om amărât.) Nu sunt muiere să dau cu parfum, da nici baligă de cal!... Iar manetele alea dacă te uitai mai bine vedeai că sunt furate de ei în schimbul trei, nu sunt livrate de mine. Nu sunt marcate, n-au punctul de vopsea aplicat, n-au trecut prin control final! Sunt luate direct de pe linie, neredresate.

272

Nea Aurică, mai în vârstă decât toți s-a prăpădit primul, Dumnezeu să-l ierte! Era singurul care vorbea la pertu cu șeful Miu. Lucraseră împreună la Hala IV. El i-a tras mâna lui Miu din strung când a început să urle. Şi-a rupt o mânecă de la cămașă şi la bandajat strâns ca să nu piardă sângele. Şi tot el i-a luat din șpan degetele, le-a înfășurat în hârtie de ziar şi a fugit repede cu ele la salvare, poate puteau medicii să le lipească. Nu s-a mai putut. Pe vremea aia la Pitești nu era ca acum chirurgie plastică. S-a vindecat, dar a rămas fără degete l-a mâna dreaptă.

Când voia să dea mâna cu mine îl apucam mai de sus şi priveam într-o parte. Nici acum nu știu bine câte degete îi rămăseseră întregi, unu, sau două.

Așa e viața îmbârligată. Ajuns șef de grupă la Cutia de viteze, Miu şi-a luat şi prietenul după el. Îi plăcea țuica lui Aurică, dar era un om cumsecade. Lua din dulap un gât, două, cam la vreo oră. Reglorii îi învățaseră melicul şi păstrau totdeauna sticla umplută la semn. („Petrică, vin-o să vezi că nu m-am mai atins de ea! E la semn, cum o știi de săptămâna trecută!...”)

De la ședință am mers împreună. Eram iar trei controlori în atelierul Diverse. Ajunși la punctul de control final Aurică s-a desprins de noi, își avea dulapul în linie. Nu era încuiat. A luat sticla şi a tras un gât mai lung, cu sete. Apoi a dat la o parte operatorul care redresa după sudură degetul levierului de comandă şi cu mâna lui, direct în dispozitivul de control (cum nu se face!), a îndreptat toate manetele aduse din montaj, fluierând în zgomotul acela din linie un cântec de pahar.

273

Îmi dau seama la recitire că din tot ce am povestit până acum despre contactul cu uzina, am extras mai mult părți incerte, neconturate, şi că se înțelege că în timpul acela toate lucrurile păreau inconsistente, anapoda (Oricum cred că voi mai reveni asupra textului.). Schimbasem o lume şi intrasem în alta pe care n-o înțelegeam, iar zgomotul acela de fond, infernal din secție, declanșat nu de o moară, ci de sute de mori care măcinau oțelul, nu avea darul să mă limpezească.

Distingeam deformat aburii, mirosurile, șpanul de pe jos, uleiul din utilaje care se scurgea pe cimentul jupuit, stivele de piese în dezordine, utilajele îngrămădite fără nici-o noimă, toate îmi intrau în ochi şi se depuneau precum o ceață groasă, iar oamenii îi simțeam doar ca pe niște umbre.

Când am revenit a doua oară în uzină trimis de securitate ca pedeapsă de data asta, s-a întâmplat să ajung tot la Miu. Întâmplare? Nu pot să fac supoziții, Miu avea un frate la securitatea centrală în București. Nu m-a întrebat nimic. Cu siguranță fusese informat. Mi s-a părut suspect. Ce nu mi se părea mie suspect în perioada aceea!

Nu trecuseră 90 de zile de întrerupere de când părăsisem prima oară uzina. În codul muncii era prevăzut că nu pierdeam continuitatea. Puțini au fost cei care m-au întrebat unde dispărusem atâta timp. Probabil puțini observaseră. Le răspundeam sec, celor curioși fără să dau amănunte. Îmi făceam de lucru, eram mai atent la oameni.

Patruzeci de ani am trăit în acel mediu şi m-am transformat odată cu el. Ar fi potrivită o fotografie ca cea de pe coperta Dosarului Albaștrii la prima ediție. O fotografie e mai relevantă decât o mie de cuvinte.

274

Liviu Păunescu directorul, prietenul meu de acum, mi-a spus că are un film de o oră cu imagini vechi din uzină. Poate îmi găsesc timp să văd cum arăta secția Cutii de viteze când am intrat prima oară în ea.

Cum arată uzina acum... secția Cutii de viteze? şi de ce mă simt legat de oamenii cu care m-am certat, pe care i-am ajutat şi m-au ajutat în aceeași măsură? Pe unii i-am admirat, pe câțiva i-am iubit, pe alții am încercat să-i înțeleg. Fiecare își găsește locul în amintirile mele. Din păcate e prea puțin să-i adun într-o carte. Nu am conflictul(!), acțiunea spectaculoasă(!), drama(!)... Dar în paginile unui capitol, concentrând 40 de ani, e mult, e puțin(?), sunt anii mei — rămâne de văzut!…

Victor Cojocaru m-a învățat tot ce știu practic într-ale calității. Cum să interpretez un desen de construcție, ce e o cotă, o toleranță, un lanț de cote, un ajustaj, cum se măsoară cu șublerul, cu micrometrul, cum se face un joc de cale. A mers cu mine la microscopul din laboratorul lui Staicu şi după ceva parlamentări, l-a convins să mă lase să-l folosesc. Ce înseamnă o elice, un profil, o abatere de paralaxă… Cum se măsoară rugozitatea cu rugozimetru, dar mai ales cu buricul degetului mare…

Celelalte, intransigența, respectul oamenilor, le-am însușit singur. Prindeam repede.

Se terminase de clădit hala nouă, lipită de cea veche a Cutiei de viteze Oltcit, în partea stângă spre turnătoria de fontă care urma să fie rasă de pe fața pământului, curățit locul, nivelat și făcut acolo o rampă pentru automobile. (Clădirea turnătoriei, ca o corabie scăpată dint-o furtună devastatoare, eșuată în mal după refluxul timpului, era una dintre halele vechi primite moștenire din vremea când întreprinderea se numea Vasile Tudose și nimeni încă nu visa că se vor construi acolo Dacii.)

Când au venit francezii să facem împreună cutiile de viteze Estafette, nu le-a convenit nici una dintre cele cinci hale pe care le-au vizitat și au hotărât construcția uneia noi după modelul lor. Până ce aceasta a fost ridicată din temelii, s-au ocupat de mâna de lucru și au trimis în Franța la specializare personal din toate domeniile. Astfel că odată cu documentația tehnică și utilajele cumpărate din Franța, s-au întors muncitorii, reglorii, maiștrii și tehnologii, instruiți şi familiarizați cu modul de lucru riguros și exigent al marii industrii.

În istoria nescrisă a automobilelor, colectivul disciplinat format la Cleon a constituit în timp, rezerva de cadre pentru toate extinderile și dezvoltările de fabricație ulterioare, de la motoare și până la montajul pe bandă al automobilelor. A fost foarte greu să se spargă blocada lui “merge și-așa”. O să par incoerent dar vă dau un exemplu.

Cine nu a auzit dintre cei bătrâni de Marele Chiru? omul decorat cu toate medaliile, eroul muncii socialiste, reprezentant de frunte al clasei muncitoare? Într-un moment mai greu când Cutia de viteze se afla în impas, nu mai făcea față ritmului benzii de montaj și cerințelor de pe piață, Chiru a venit la conducerea secției, detașat să deblocheze cu activismul său situația. N-a făcut purici aici! “Merge și-așa” n-avea cum să se întoarcă în cutia de viteze, unde se instauraseră reglajele fine și autocontrolul. Colectivul l-a respins în câteva luni.

276

Hala nouă a cutiei de viteze Oltcite lipită de cealaltă care producea pentru Dacia era mai luminoasă. Utilajele noi lăsau între ele un spațiu larg după norme deja ergonomice. Se împărțise personalul în două și fuseseră implantați în ambele secții angajați tineri. Președintele Nicolae Ceaușescu își anunțase o vizită și de trei zile se muncea numai la curățenie. Un munte de rumeguș cărat cu remorcile, scădea în spatele secției cu fiecare oră care se scurgea. Se spălase cu rumeguș a treia oară culoarele înnegrite de ulei din secția veche a Daciei, ridicată după planurile francezilor, iar utilajele, șterse cu laveta și revopsite, căpătaseră alte straie.

Trasajul dungilor cu vopsea albă era să producă un dezastru în dreptul liniei de fabricație prelucrare fontă, condusă de maistrul Căprescu(Doamne câți îngeri!). Dungile se încălicaseră. Tocmai trecuse Florina, blonda frumoasă de la brigada artistică, lucra la dispeceri și țigănușul care trăgea dunga cu ochii la picioarele ei ce prelungeau frumos tocurile înalte, greșise direcția cadrului de lemn. Ca să repare a mutat cadrul și a mai tras o dungă alături de cealaltă, deschizându-se un V ca semn al victoriei socialismului. Bietul Căprescu, să pleznească de inimă rea!... Au răzuit cu cuțitele și au trasat corect în ultimul moment.

277

Totul era pregătit. Se instruiseră oamenii. Muncitorii trebuiau să rămână în fața utilajelor musai pornite, iar personalul auxiliar și tehnic urmau să facă un cordon viu care să aplaude când va trece tovarășul și tovarășa. Cu câteva ore înainte de marele eveniment au apărut directorii, mulți nu puțini ca să verifice. Părea că totul este în regulă. Apoi au verificat traseul securiștii. Ici-colo au lăsat câte un om în civil la supraveghere. Și totuși ceva a fost scăpat din vedere.

A sosit o camionetă cu două buchete mari de flori, dar cine să le înmâneze? Nu era nimeni pregătit. Zvonul circula că cei care înmânau florile, trebuiau să aibă un instructaj special și analizele la zi. A fost desemnat mi se pare să înmâneze florile Bebe Bulearcă, normatorul și Ileana Constantin sau Florina.(Precizări necesare în ediția II-a. Florina cea cu tocuri înalte a înmânat tovarășului florile, după ce a găsit la magazie o pereche de bocanci de protecție pe măsură.)

După vizită, l-am auzit pe B.B. că e pregătit să nu se mai spele pe mâini o săptămână.

*

În timpul vizitei l-am zărit pe Constantin Ivan, inginerul șef, cel care avea să ajungă director la ECMA în “democrație” după 89 şi director general la ARO Câmpulung o vreme. Se cocoțase pe batiul unei mașini speciale, Alzmetall, pentru punerea căreia în funcțiune lucra o echipă de nemți. Nemților li se dăduse liber în ziua aceea. Avea nelămuriri cum funcționează comanda numerică și tot apăsa niște butoane răsfoind cartea tehnică. M-am desprins din locul

278

de la marginea culoarului unde stăteam, să-l anunț că deja a intrat delegația în Cutie. Nu s-a sinchisit, a dat din mână a lehamite și a continuat să analizeze problema.

Îndată s-au alertat doi securiști, cu ochii țintă la mișcările inginerului s-au apropiat. Trecea tovarășul. Lumea aplauda furtunos, iar inginerul Ivan cu spatele, nu și-a dat jos picioarele de pe batiul Alzmetallului. M-am întors la dânsul după ce trecuse delegația. Aveam o relație de simpatie reciprocă, eu mai mult din respect și dânsul, mai mult din bunăvoință. Rangul.

— Ați jucat neînțeles şi periculos azi, sfidând nația, putea să iasă scandal!

—Ai mă Ione, că tu ești băiat deștept!... Arată-mi mai bine măsurătorile de la Alzmetall!

Când era director la ECMA la un moment dat prin 95, mi-am luat inima în dinți și i-am bătut la ușă. Intrasem de mai multe ori în biroul acela mare, dar niciodată în interes personal.

—I-a zi-i măi Ionescule, ce statistică specială îmi aduci de la cutie? (Făceam rapoarte statistice din când în când…)

—Domnule director, știți… și cu un ton de vinovăție am continuat. Eu scriu poezie și vreau o sponsorizare legală pentru editură… Se poate dacă doriți!… S-a uitat lung la mine, puțin neîncrezător…

—Ai un manuscris? L-a luat, s-a uitat la titlu (Pasărea ceții) și i-a dat drumul în geantă.

—M-ai băgat în ceață de tot, într-o ceață deasă! E o documentație interesantă, nu pot s-o studiez aici, am s-o iau acasă. Am scris și eu poezie când eram la liceu, vreau să văd dacă pasărea ta zboară pe gustul meu. Vii mâine să-ți dau răspunsul. A doua zi, pe birou, hârtiile erau deja semnate.

 

—Ai grijă Ioane să nu le amesteci! Să faci la pinioane poezie din statistică, și statistică din poezie în lumea artistică!… Ar fi o eroare stilistică!

Făcuse risipă de cuvinte. Vorbea puțin. I se zicea Mutul. Respect!