luni, 29 decembrie 2008

PRO MEMORIA-Publicat in CAFENEAUA LITERARA

Scris de ION TOMA IONESCU
Întâlnire cu Securitatea

Confesiuni către Virgil

Sunt întâmplări la care nu doreşti să revii, sunt imagini care te-au marcat profund şi pe care ai vrea să le scoţi din cipul vieţii tale, pentru ca el, cipul, să se deruleze cumva doar în părţile lui luminoase. La scadenţă, constaţi că umbra e mai puternică şi întunericul umple, cu bâzâitul lui de proiector uzat, derularea imaginilor.
Mi s-a propus, sunt îndemnat insistent să scriu despre cotloanele umbrei, cotloane unde întunericul se lăfăie în toată splendoarea.
Am fost tineri, suficient de tineri, dar nu voi dezvolta subiectul pe tema „orizonturilor închise” sau pe cea a „aripilor frînte” în blamatul sistem comunist. Pietrele de moară au scrâşnit destul şi vor mai scrâşni, condamnând mai mult sau mai puţin adevărat acele vremuri sub care încă mulţi dintre noi ne-ascundem.
Confratele Virgil Diaconu m-a întrebat, poate retoric în gândul lui: „Bătrâne, ţi-e frică? Încă îţi mai e frică?”. Răspunsul, căci eu aş vrea un răspuns, urmează să mi-l dau acum mie însumi, în măsura în care voi reuşi!
Cenaclul „Liviu Rebreanu”

Piteştiul anilor ‘70-’80 nu era aşa un sătuc cultural. Vieţuiau oameni, mulţi fără operă, Floru Mihăiescu, Octav Pârvulescu, Jean Voiculescu... Avea o revistă, Argeş, unde câţiva corifei, Florin Mugur, Gheorghe Tomozei, Cezar Ivănescu, Alexandru Cerna Rădulescu reuşiseră să impună un anumit standard de calitate, fie şi cu preţul nepublicării decât sporadice a reprezentanţilor locali... Avea pictori, Vraneamţu, Lucian Cioată, fraţii Pantelie, Mariana Şenilă... Avea, nu ştiu ce mai avea... nu am pretenţia, nu e rolul meu să reconstruiesc efervescenta unui oraş pitit, nu departe de...
Şi era ziua de joi, joi după amiaza, orele 18,00, zi de cenaclu la „Liviu Rebreanu”, în incinta Palatului de Cultură. O insulă unde puneam pe masă frământările, angoasele noastre, cărora le ziceam versuri sau proze, ori epigrame (Nic Petrescu) aşteptând cu înfrigurare verdictul fiarelor, ce se repezeau înfometate devorând hălci de carne prospătă răsturnate direct din măcelării. (Nu reţin dacă prin anii ‘70 hala mare de carne şi restaurantul Zahana ajunseseră deja sub temelia Casei Albe de-acum).
Ştiu însă sigur că primele versuri comise de mine la „Liviu Rebreanu” mi-au fost rupte în faţă, în plină dezbatere mustind de spirit, de o domnişoară bătrână, uşor (sau mai mult) schizofrenică, după înfierarea consternantă, că poeziile mele sunt prea albe, n-au titlu şi, fără nume nu poţi pătrunde în societate. Câtă dreptate avea, pentru mine titlurile poeziilor au rămas până astăzi o mare problemă, poate de aceea în toată viaţa, n-am reuşit să scriu mai mult de două cărţi, iar de intrat în societate, ce să mai vorbim!
Frumoase erau acele seri, cu toate conflictele ce se năşteau, cu suspiciunile de parteneriat cu securitatea ale multora dintre membri (nu dau nume pentru că bănuielile nu sunt certificate de documente CNSAS); dar peste toate, acolo a prins contur legătura de suflet cu literatura. Acolo i-am cunoscut, în perioade diferite, pe Aurel Sibiceanu, Virgil Diaconu, Călin Vlasie, Ion Lică-Vulpeşti, Elisaveta Niţă Novac, Marin Ioniţă, Miron Cordun, Ion Popa Argeşeanu, Sergiu I. Nicolaescu şi pe mulţi alţii.
Pentru noi, cei mai tineri, ieşirile organizate de cenaclu în intreprinderi sau cămine culturale (blamate azi), alături de nume mari ale literaturii, Nichita, Marin Preda, Dinu Săraru (nu banuiam pe-atunci cât de perisabile sunt valorile), pentru noi cei mai tineri, care ne citeam reciproc „opera”, nereuşind să publicăm decât foarte rar, acele ieşiri însemnau cumva, dialogul cu publicul (ne hrăneam cu iluzii).
Totodată începusem să dorim mai mult. Eram nemulţumiţi. Nu neapărat din spirit de frondă ori din conştientizarea propriilor valori! Mai degrabă doar din nerăbdarea de a ne găsi un drum nou, ne-a venit ideea părăsirii cenaclului „Rebreanu”.
Ne înscriam firesc şi comod în „datul lăsat de Dumnezeu” al conflictului între generaţii. N-aveam de unde să ştim, dar am aflat-o cu prisosinţă mai târziu, că „datul lăsat de Dumnezeu”, îi mânia pe comunişti.
Aruncam cu candoare peste bord sacii de balast ce păreau să ne îngreuneze corabia.
Ne săturasem aşadar de ticurile şi tipicurile venerabilului profesor Voiculescu (altminteri un solid spirit critic, tributar însă conservatorismului), de asperităţile de limbaj ale Ludmilei Ghiţescu, de exhibiţionismul lui Ecovoiu, de anostităţile prozei maiorului Vulpoiu (sigur gradul i-a mers mai departe decât opera), de aservirile unora, de umorile altora şi de multe alte păcate.
„Liviu Rebreanu” a fost pentru noi o şcoală, dar realizasem că din lungul şir de nume care s-au perindat prin cenaclu, şi-au găsit consacrarea doar cei care au avut puterea să-şi ia zborul.

„Albaştri” de la „Ion Minulescu”
şi Europa Liberă

Ne propunem în continuare să dezvăluim, după foarte mulţi ani, dramatismul întâmplărilor trăite direct, contactul dur cu „organele” la o vârstă fragedă, totul culminând cu demascarea în proces public a grupului „Albaştrilor”.
(E timpul să fac loc aici, pentru cronologie şi alte mofturi de atmosferă, unui citat dintr-o cuvântare a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, celebrele Teze din Iulie 1971: „Desigur, au apărut noi generaţii de artişti şi scriitori, dar tineretul trebuie să înţeleagă că tot ceea ce îi oferă astăzi societatea noastră nu a căzut din cer. [...] Sîntem pentru o largă libertate de creaţie [s.n.], dorim să avem o literatură şi o artă diversificate din punct de vedere al formei, al stilului, ne pronunţăm hotărît împotriva uniformizării şi şablonismului, a rigidităţii şi dogmatismului. A le accepta înseamnă a sărăci viaţa spirituală a poporului nostru. [...] În acelaşi timp, trebuie să spun răspicat că sîntem adversarii neîmpăcaţi ai concepţiilor reacţionare, retrograde, [...] mistice, concepţiilor perimate...” etc.)
După plecarea din palatul de cultură a rebelilor tineri Nicolae Radu, cu veleităţi de dramaturg, Vasile Iordache critic, Claudia Duminică prozator, subsemnatul, poet, şi încă alţii, neimplicaţi major în evenimente, ne-am găsit un nou sediu, la Casa Tineretului, condusă în acea vreme de Dorel Ştefănescu, şi am înfiinţat Cenaclul „Ion Minulescu”. Ţinteam editarea unei reviste proprii. Îi găsisem şi numele (nume de cod „Albastru”) şi am purces cu zel la strângerea materialelor pentru primele 5 numere.
Revista Argeş ne-a adoptat ca pe un grup promiţător şi, prin purtătorul ei de cuvânt, poetul Dan Rotaru, ne-a dat girul de la primele şedinţe, oferindu-ne chiar spaţiu tipografic. Au fost publicate atunci, ca semnal al existenţei cenaclului, câteva poezii şi o proză a Claudiei Duminică, intitulată, se pare prea sugestiv, „Intoxicaţie cu muncă” („şi sunt proşti, proşti, nici nu-ţi închipui cât sunt de proşti...”).
Notorietatea revistei Argeş pe atunci era mare, iar comentariile elogioase ale Monicăi Lovinescu dintr-o emisiune culturală a Europei Libere, cu privire la proza Claudiei, au turnat gaz pe focul mocnit.
Distanţa dintre, să zicem „Trăim în miezul unui ev aprins” şi „Intoxicaţie cu muncă”, a fost măsurată, am aflat mai târziu, de Securitate, de mai multe ori, pe bandă magnetică (audio), în faţa primului secretar al judeţului, prea luminatul Gheorghe Năstase. Astfel, s-a hotărât ca „banda” (de derbedei) să fie eliminată, iar rana cauterizată, pentru a nu fi întinate idealurile socialiste ale tinerei generaţii.

Cenaclu cu instructor politic
şi înscenare cu cătuşe

În prima fază, Judeţeana de partid ne blagosloveşte cu un instructor, o biată profesoară de la fără frecvenţă, al cărei nume îmi scapă, ce trebuia să supervizeze activitatea cenaclului şi să o dirijeze cu osârdie spre zonele realismului socialist.
A urmat şedinţa de alegeri a coducerii Cenaclului „Ion Minulescu”, pentru că, fiinţasem câteva săptămâni, de necrezut, fără o structură ierarhică. Dan Rotaru m-a propus pe mine pentru funcţia de preşedinte, fiind remarcat, probabil, ca singurul purtător de lentile groase şi deci, fără îndoială, ca un clarvăzător.
Concomitent cu instaurarea cenzurii ideologice (cuvinte mari) revista Argeş a considerat prin vocea Rotarului, că prezenţa ei devine inoportună şi s-a retras.
Prima reuniune de după alegeri este una cu cântec, aş spune chiar un cântec de lebădă... În acea seară, pe panoul de afişaj al celor programaţi să citească, am întâlnit un nume de poet pe care nimeni dintre noi, „proaspăta conducere”, nu-l recomandase. Obiceiul era ca lucrările să fie prezentate dinainte şi să fie acceptate dacă aveau valoare. Ne-am zis că e decizia probabil unilaterală a instructorului.
În sala în care de obicei ne desfăşuram dezbaterile, am fost surprinşi să întâlnim multe figuri noi, (să fi fost „organele”?) în timp ce obişnuiţii, îi număram pe degete. Continuarea surprizei, a fost că poetul ne-a prezentat de fapt o proză, de calitate îndoielnică, cu un subiect tabu, despre colectivizarea forţată a agriculturii. Mult mai târziu ne-am dumirit, (ni s-a confirmat) că am fost martori şi actori ai unei puneri în scenă cu largul concurs al „organelor”. Cu acel „prozator” aveam să mă reintersectez doar o singură dată, la câteva zile, în noaptea când am făcut cunoştinţă cu beciul Securităţii. Bătut şi legat de mâini, învăţătorul suplinitor dintr-un sat argeşean, a trecut ca o umbră prin faţa ochilor noştri înspăimântaţi. Era anchetat pentru un manifest lipit pe un stâlp de telegraf în mijlocul unui lan de porumb...

Visam să facem teatru şi film

După acea şedintă am hotărât să ne retragem, desfiinţând practic cenaclul „Ion Minulescu”.
La Union, barul unde serile sorbeam cinzano cu mult tutun, continuam visul propriei reviste, încropind chiar un program al grupului şi un statut. Alteori ne întâlneam acasă la mine. Locuiam singur într-un apartament confort 3, undeva în Cartierul Trivale. Eram toţi la vârsta tuturor posibilităţilor. Literatura, teatrul, filmul ne ocupau tot timpul. Niciodată nu-mi aduc aminte să fi discutat, frustrant, despre realităţile politice. Ne-am fi putut împăuna după ‘89 cu astfel de fapte. Securitatea ne-a suflat în ceafă o vreme, dar adevărul este că n-am fost vizionari.
Eram un grup de prieteni neturbulenţi, cu aplecare exclusivă către literatură şi artă, nu făceam prea multe chefuri, citeam şi comentam Secolul XX, făceam poze cu cadre îndelung căutate. Printre noi, Geo Jugănaru (da, Jugănaru, care azi are firmă foto în Teatrul Al. Davila) ne iniţia în tainele fotografiei. Visam să facem teatru şi film. La un moment dat, pictorul Lucian Cioată îşi adusese uneltele, vrând să picteze pereţii faimosului meu apartament.

„Vă împuşc pe toţi, mă, vă împuşc!”...

Episodul următor se petrece într-o zi obişnuită de octombrie. Obişnuită, dacă n-am ţine seama că în interiorul ei, uriaşa echipă de tenis a României alcătuită din Ţiriac şi Năstase, susţinea pentru a doua oară finala Cupei Davis.
Întâlnirile grupului se răriseră pentru că studenţii reveneau din Bucureşti doar sâmbăta. Coborâsem din tren şi, înainte s-o iau spre casă, am făcut o tură pe centru, cum era obiceiul. La un moment dat Sanda, una din figurile pasagere ale grupului mi-a sărit de gât în plină stradă şi mi-a propus exuberantă să mergem la Nae (Nicolae Radu) că dă un chef de casă nouă. Se căsătorise de curând cu Anca şi se mutase cu chirie, undeva la barieră, spre Prundu. În autobuz am mai întâlnit doi prieteni ce mergeau la Nae. Tot Sanda îi prevenise asupra respectivei oportunităţi. Între timp, ea ne-a părăsit, zicând că ajunge mai târziu.
Nae era acasă cu soţia, dar nu aveau nimic pregătit. Ne-am bucurat de revedere şi atât. Toţi banii adunaţi de prin buzunare nu ne-au ajuns să cumpărăm o vodcă. Au mai venit doi prieteni. Ce puteam face? Gess (nu mai ştiu nimic despre ea) a găsit o gutuie: „o mănâc şi plecăm”. „Hai să facem un poker, sau n-ai nici beţe de chibrit?”... Şi dintr-o dată, uşa casei (de ce încuiată?) se smulge cu zgomot din toc. Apare în prim-plan o figură congestionată şi o mână tremurândă prelungind un pistol. Filmul se derulează prost, cadrul se strânge, iar camera mică se umple cu zece, poate doisprezece securişti... Două sau trei maşini de miliţie, o dubă, un aparat foto cu blitz, înjurături, „mama voastră de derbedei”, „Europa liberă, jocuri de noroc”. „Banii, unde sunt banii?”, şi cineva aruncând pe jos un muşuroi de bacnote! „Pozează Vasile!” „Stai, nu poza!” Strâng banii cu prezenţă de spirit, „poate luăm şi noi mai târziu o vodcă, ce o vodcă, o ladă”. „Vă împuşc pe toţi, mă, vă împuşc”!... „Domnule comandant, ne trebuie doi martori”... „Maică, Doamne păzeşte, ce furară copii ăştia?” „Poporul maică, pe dumneata, ţara, socialismul. S-au vândut!... Gata procesul verbal?... Semnează maică!” „Nu ştiu să scriu.” „Pune degetul... Hai la maşini...Voi, în dubă, mă albăstroşilor!”


Arestaţi de Securitate

În clădirea rece a Securitaţii ne-au repartizat în birouri diferite, dându-ne în primire câte unui ofiţer. Eu am avut un locotenent cumsecade. Mi-a povestit ce se întâmplă. Când a venit maiorul aflasem deja câte ceva. „A recunoscut, domnule locotenent?” „Dumnezeii mă-tii, trădător de ţară, albaştri ai?... Vă satur eu de albaştri!” Mi-a luat ochelarii de la ochi şi mi-a tras o palmă, cu sete, cu ură. Ce i-oi fi făcut? A mai înjurat o dată şi a plecat... În timp m-am mai liniştit, obosisem, era trecut de miezul nopţii. Nici nu mi-am dat seama; scriam de câteva ore cu bună credinţă declaraţia, încercând să explic „de unde putea să devină confuzia”.
Către orele două din noapte i-au adus din Bucureşti pe Claudia Duminică şi pe Vasile Iordache. Ei erau greii se pare. Pe la trei, ne-au reunit într-o cameră. Un locotenent din cei tineri, vecin de casă cu Gess a adus câteva pâini calde; era o brutărie prin apropiere. Devenisem prieteni, ne simpatizam. Claudia ne-a zis să nu vorbim că sunt microfoane. „Şi ce dacă sunt microfoane, sunt peste tot, să nu mai vorbim?... Tovarăşe locotenent, cât e scorul în Cupa Davis?” ”Ne-au bătut, dă-i dracu’ dă americani.” Spre dimineaţă, mergând la toaletă l-am zărit pe cel cu colectivizarea legat la mâini. Se pare că filmul nostru a avut o regie proastă, nu trebuia să-l vedem. S-o fi trezit comandantul?
Duminică, pe la zece, ne-au urcat într-o maşină gaz, lăsându-ne pe fiecare la casa lui. Dar nu se terminase. Am găsit casa răvăşită. Lipseau cărţi şi manuscrise. Am aflat mai târziu că în acea noapte s-a mai chinuit cineva pentru noi: Augustin Z.N. Pop, criticul, el a citit toate manuscrisele noastre şi a pus verdictul: „cel mult ăştia pot să strice limba, aici e tot pericolul”.
Însă finalul trebuia să fie apoteotic. Trebuia dat un exemplu. Tezele... Claudia m-a sunat a doua zi şi am mers împreună la judeţeana de partid să reclamăm, naivi ce eram! Cu primul secretar a vorbit singură, o cunoştea, reprezentase judeţul la „Cântarea României” de mai multe ori, era şi frumoasă, doar cu „intoxicaţia” o cam zbârcise.
Am fost sfătuiţi să stăm liniştiţi, pentru că „se repară totul”; şi să nu vorbim cu presa. Nu i-am spus de pistol. Ce să se repare, cum să se repare şi cum să uiţi? Dar comandantul?... Uită el că a scos pistolul beat în faţa unor copii? El săracu’, oare cum se justifică? Nu vom fi oare eliminaţi, sterşi din evidenţa populaţiei, „atenţie la maşini şi ieşiţi puţin pe stradă”, sunau avertismentele.
După câteva zile au venit din nou, ne-au urcat în maşini. De data asta ne-au dus într-un loc cunoscut. Public. Casa Tineretului. Lume multă, forfotă, spectacol mare. Ne-au urcat pe scenă. Gess a leşinat. Erau din întreprinderi. De la Argeşeana, Cauciuc, Petrochimie. Veniseră cu autobuzele. Tot activul. Se uitau la noi ca la pensionarii unei grădini zoologice. Huo!, auzeam strigându-se.
În sală circulau poze, regizate desigur artistic, „aceşti tineri în loc să-şi vadă de carte, în loc să-şi vadă de viaţă, când noi muncim ca să le fie lor bine, aceşti tineri...”
Claudia Duminică, familiarizată cu microfonul, îl smulge din locaşul lui şi nu-i mai dă drumul: „totul e o minciuna, e o intoxicaţie cu muncă”. Vorbeşte vorbeşte, vorbeşte „Regimul comunist, zice procurorul (sau ce Doamne iartă-mă o fi fost), cu solemnitate, după o pauză de nedumerire, are puterea de a reeduca, are tăria să le ofere acestor tineri şansa de a înţelege că au greşit, şansa de a munci şi de a-şi regândi viitorul...”
Aşa a şi fost, mult timp am regândit viitorul. UTC-ul pe municipiu ne-a facilitat o excludere ca să gândim mai bine. „Fără grijă, dacă sunteţi băieţi cumsecade, după un an, Statutul vă dă voie să fiţi reprimiţi, cu toate drepturile.” Unele facultăţi au fost mai liberale, altele nu.
Ne-au găsit şi locuri de muncă: „Ionescule, tu eşti bun de Uzină, avem noi grijă să te dăm unui colectiv bun, o să ai banul tău, o să treci peste asta, o să uiţi”.
Am trecut, m-am reinventat, după atâţia ani învăţ să scriu: „aprinse cărţile, ca nişte gratii, inexorabile trasoare înfipte în inima mea, sub cupola de mugur de brad, fum înecăcios... aş putea să mă ascund ceasuri întregi de istorie, rămân cu spaima-ntrebării, ca o bârnă carbonizată... dirijabil suspendat în cer de scântei”.

*

Scriu greu. E dificil să te întorci în timp. Mai ales într-un astfel de timp. În cotloanele umbrei imaginile sunt tulburi. M-am ţinut departe cât am putut. Din acele evenimente retrăiesc doar fragmente. S-a rupt ceva!
N-am putut să condamn, n-am încercat să găsesc vinovaţii. Nici măcar pe comandant, i-am pierdut figura congestionată, i-am pierdut şi numele Micutelu?... Mincă?... Mă întreb...
Virgil mi-a cerut la sfârşit să fac o listă cu toţi „albaştrii”; constat că puţini s-au realizat pe deplin şi mai bine n-o fac!

Piteşti, martie 2008

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase