duminică, 27 ianuarie 2013

Veronica



            – Orvane, tu o şti pe aia din Merişani de se uită acum la noi? A venit cu Toma şi Niculae, băieţii lui Tobârlan, n-am mai văzut-o până acum la bal! Parcă are foc în călcâie şi mai aruncă şi o privirea pe sub gene de te seacă la inimă.

         – O ştiu Petre, dar de grijă că e drăcoasă. E sora lor mai mică, abia au scos-o la baluri în afara Merişanului, n-ai de unde s-o ştii. Joia trecută s-au mai încăierat vre-o doi pentru ea la Valea Mărului.

         Flăcăii din sat nu se mulţumeau cu distracţia oferită la căminul cultural, o dată pe săptămână şi îşi construiseră programul astfel ca să nu se suprapună cu balurile din satele vecine. Dacă sâmbăta, dintotdeauna, era bal la Merişani, nu era un secret pentru nimeni că joia treceau peste râu în Valea Mărului. Miercuri urcau pe firul potecii peste deal, prin pădure ca să scurteze drumul, în Drăganu, marţea la Vâlcele sau Tutana şi tot aşa aproape în fiecare noapte dansul, sârba şi strânsul în braţe al drăguţelor era un prilej de bune practici în respectul tradiţiei şi tot în buna tradiţie, aproape nu era petrecere fără scandal.    

         Cele mai multe pricini nu erau cum s-ar crede mândruţele. Disputele se-ncingeau de cele mai multe ori de la capetele de horă, sau de la vre-o comandă neonorată în timp de muzicanţi. Nu puteai să fi fruntea la sârbă în sat străin, decât dacă te ţineau curelele! Ceata pregătită să-ţi stea alături, cum simţea primejdia se strângea ciorchine organizând ambuscada şi tot atât de rapid, la un semnal convenit, îndeplineau comanda retragerii. Sub vălul întunericului pumnii se răreau, strălucirea demonstrativă a cuţitelor spintecând aerul băga frig în oase, dar nu se ajungea decât rareori la înţepături ale pielii ce presupuneau anchete şi declaraţii în scris la miliţie.

         Urmăriţi o vreme de la distanţă, flăcăii se strigau în întuneric, numărându-se ca să nu fi rămas vre-unul în pericol, încocleţat cu vre-o mândră. Rar în peregrinările astea, se lipea de grup şi vre-o fată. Poate doar dacă şi-ar fi aflat în satul acela iubitul.
          Cu Veronica lucrurile stăteau altfel. Toată săptămâna se ruga de Toma sau de nenea Nicu. Le intra în voie, le turna apă să se spele dimineaţa, goi până-n brâu, le spărgea în tigaie câte trei ouă ochiuri înainte să plece fiecare în treaba lui, le călca cu grijă după amiaza cămăşile cu fierul încins, doar-doar o vor lua şi pe ea seara cu ei la bal. Nicu era mai ursuz după ce i se întâmplase necazul cu prima soţie, dar Toma îi ceda uneori, mai ales că Veroana se-mprietenise cu Aurelia pe care Toma o alesese în inima lui şi-i mai dezvăluia de-ale fetelor. Cea mai mică dintre copii lui Tobârlan rămăsese singura pe lângă casă, cu gospodăria. Ţăţica Miţa, măritată, plecase la Bucureşti, Gica, în Piteşti la nenea Gogu, ăl mai mare dintre fraţi, îşi vedea de viaţa ei nehotărându-se dacă să-şi aleagă un partener cu uniformă militară, sau unul dintre cei ce cochetau cu cariera politică. Ionel, se însurase cu cârciuma, iar Leana, cea mai frumoasă dintre surori avea o viaţă trepidantă, aventuroasă, crezând că poate să-şi joace rolul de femeie fatală, să ţină sub control cu frumuseţea ei rostul banilor şi nemernicia bărbaţilor.

         – Fă-mi un serviciu te rog, du-te la balaoacheşul cu vioara şi zi-i să-i ardă un tango după sârbă, că mor aci pe loc dacă n-o strâng în braţe.

         Când o simţii mlădiindu-se în braţele lui puternice, realiză că potrivitul paşilor venea de la sine, de undeva din interior şi nu-l mai trăgea înapoi ca de fiecare dată când trebuia să fie atent şi să ferească încălţările partenerei cu care dansa de parcă ar fi dus o luptă. Şi vorba parcă se lega mai bine, curgea altfel în gura lui obişnuită cu sudalmele. Timbrul cald, era mai mieros, se mira singur descoperind surprins frazele pe care i le scria parcă cineva în minte şi lui îi rămânea doar să le rostească pe gură. N-ar fi putut spune că le împrumutase dintr-o carte, căci la viaţa lui nu citise niciuna. Nu se omorâse nici cu cele de şcoală reuşind totuşi să termine cele şapte clase.

         – Veronico, ce găsi-şi tu la ăla de care nu te dezlipişi toată seara? Că doar n-oi avea de gând să ne bagi în neamul lui Menghel. Menghel ăsta trecuse mai demult dealul din Drăganu pe Valea Pribei. Era un văr de-al lui Petre, se însurase cu o fată săracă şi turnase o turmă de puradei care toată vara se încăierau ţipând desculţi prin curte. Niciodată nu le-am ştiut numărul. Iarna, completându-şi hainele unul de la altul, ieşeau în zăpadă la sanie doar câte doi. Veroana chicoti ştrengăreşte, neprecizând un răspuns.

         – Îţi promit eu că nu mai pupi în Drăganu la bal cu mine! O admonestă frat’su Nicu în drumul de întoarcere, spre dimineaţă, coborând dealul. Drumul de întoarcere nu mai ţinea poteca pe scurtătură, era cel pe care ziua mergeau căruţele, puţine, cărând lemnele din pădure în directii opuse, spre cele două sate. Într-o porţiune de aprozimativ o suta de metrii, nu ajungeau să se întâlnească. Locul era năpădit de iarbă, doar o potecă se ghicea bătătorită. Urma de roată, neavând de ce să unească cele două drumuri, căci, legăturile nu păreau a fi strânse între cele două comunităţi. Oricum, în liziera pădurii, era mai puţin periculos decât pe poteca pe care veniseră. Noaptea puteai ajunge lunecând uşor într-o râpă, neluând în consideraţie că nu era de colea, nici să dai bot în bot cu vre-un lup.

         Fapt e că inima fetei parcă se strângea când se gândea la Petre. Mai dansase cu băieţi în sat, dar pe aceştia îi cunoştea bine,îi învârtea pe degetul mic. Îi plăcea să-i perpelească. Petre părea altfel, dintr-o bucată, ardea intens, simţeai că te poţi frige nu doar de sentimentele dar şi de mânia lui. La următoarele întâlniri deveni posesiv. Ea îl punea la încercare, glumea cu conoscuţii, încercând să-i explice după aceea că firea ei e liberă şi el nu are nici un drept exclusiv asupra ei. E drept că atunci când ajungeau la sărut, parcă un fluid plăcut o traversa până-n vârful degetelor. Nu ştia Petre trucurile şmechereşti ale băieţilor de-o vârstă, dar sinceritatea contopirii şi măsura sentimentului realiza că nu puteau fi stăpânite.

         I-a cedat înainte de aşi fi pus pilostriile. Vara, consuma ultimele zile în care cuptorul trebuia potolit pentru ca pâinea să se rumenească bine în ţest. A strigat-o la poartă, cu o voce nesigură. Inima i-a pornit la vale de-a berbeleacul de pe deal. A dat drumul un pic mai tare la difuzor şi a ieşit ca arsă din camera dinspre drum unde călca două cămăşi pentru Toma. Mama Lina aţipise în dormitorul din spate, nu se simţea prea bine. Ele două erau singurele la ora nămiezii acasă. În poartă, înbujorată, l-a mustrat pentru îndrăzneală.

         – Dacă tăticu era acasă, sunt sigură că a doua oară n-ai mai fi îndrăznit! Ce e cu tine? Sprâncenele i se încruntaseră, dar pe faţă i se citea plăcerea că îl revede.

          – Am trecut dealul să merg la râu. N-am mai fost niciodată pe Argeşul vostru şi nu ştiu cum să ajung, pe cine era să întreb?

         – Şi cum ai nimerit la mine, de unde ai aflat unde stau? Se simţea mustrare în glas.

           – Stai liniştită că n-am întrebat de tine. După ce am trecut izlazul. când am intrat în valea Pribei, m-am întâlnit cu o babă ce ţinea drumul într-un băţ. Intrând în vorbă mi-a explicat unde stă Toma. Hai să mergem să facem o baie la râu! Ar fi mers, îi dădea inima brânci, dar cum s-o scoale să-i spună mamei Lina? Şi fără voia ei!?... Dacă s-ar fi întâlnit cu cineva pe drum care să-i scape lui „tăticu” că a văzut-o cu Petre?

         – Du-te colo sub nuci! Sări pârleazul din drum şi ăşteaptă-mă în poteca ce duce spre pădure. Nu se recunoştea cât de curajoasă poate fii! Scrise un bilet pentru mama Lina când va fi să se trezească, explicându-i c-a plecat la râu cu Aurelia. Nu se făcea să o lase singură, biata fată se întâlnea cu Toma diseară la bal şi venise mai devreme. Ştia că mama Lina o plăcuse tare pe Aurelia şi ar fi dorit-o de noră. Îşi puse pe dedesupt un pantalon scurt, mai strâmt în care făcea de-obicei baie la râu şi grăbii să nu se trezească. Inima parcă stătea să-i sară din piept. Pe drum schimbară puţine cuvinte, fiecare cu gândurile lui.

         Petre deveni iarăşi nepriceput la vorbă. Ajunşi în livada cu pruni, peste Priba, Veronica îi arătă fructele rotunde, mari, rumenite în coroana unui pom ştiut de ea mai în stânga plantaţiei. Îşi umplură buzunarele şi plecară mai departe. Au traversat şoseaua asfaltată, apoi calea ferată şi ajunşi în drumul luncii, pe lângă cimitir, deja se vedea zăvoiul. Nu acela era drumul pe care venea „tăticu”,Tobârlan, de obicei când părăsea coverga să-şi cumpere din sat ulei sau pâine. Drumul lui trecea pe sub gară, pe la fântâna de unde îşi luau apa de băut în ulcioare toţi cei care lucrau în câmp.

         În dreptul cimitirului Veroana urmată de Petre o luă la fugă şi nu se mai opri până în zăvoi. Din spatele crucilor alea înşirate, care abia de se zăreau dintre bălării, în porţiunile neîngrijite, se aştepta să sară vre-un drăcuşor sub formă de capră sau mai ştiu eu ce vietate fără suflet, ca să-i facă rău. Rar o lua prin faţa cimitirului. În mod obişnuit folosea cealaltă cale, pe la fântână, dar acum cu Petre s-a temut să nu-i vadă cineva. Era ora aia firbinte când puţin probabil să treacă cineva, dar paza bună...

         Ajunşi în tufişurile din zăvoi, în sfârşit li se dezlegaseră mâinile, se luară în braţe şi se sărutară îndelung. Râul clipocea plăcut în albie, te îmbia la scaldă dar nu acela era locul nimerit. Prea aproape de drum, putea oricine să treacă întâmplător şi nici către podul de fier nu era bine. Acolo se strângeau mulţi, apa era adâncă şi te puteai îneca dacă nu ştiai bine să înoţi.

         – Petre tu şti să înoţi?

         – N-am avut unde să-nvăţ, noi n-avem râu la Drăganu. Dar nu de apă mi-e frică mie când sunt cu tine.

         – Bine, atunci am să te înec! Trecură râul pe celălalt mal printr-un vad pe care-l ştia ea, unde apa nu era mai sus de genunchi. Ştia râul ca-n palmă caci umblase cu vacile în păştere prin zăvoi cu frat’su Toma, taică-meu, pe firul apei, până ajungeau la covergă lui tatamare. Alesese să-l ducă la Vâlsan pe Petre. Argeşul era prea mare şi apa periculoasă. Parcă totuşi n-ar fi vrut să-l înnece, dar n-o interesează, va trebui să înveţe să înnoate.

         – Data viitoare nu mai vin cu tine dacă nu ai învăţat să înoţi. Apa Vâlsanului mult mai caldă şi liniştită intra într-un Argeş impetuos. Trupurile li se împleteau ca cele ale unei perechi de îndrăgostiţi într-un vijoi sălbatic până când contopiţi ceva mai la vale se linişteau întro curgere lină.

          Şi-au dezbrăcat hainele după un tufiş, ea rămânând într-o cămăşuţă scurtă, transparentă. S-au luat de mână şi au alergat împotriva cursului stropindu-se, către o buturugă unde firul se strâmta şi se inchidea la culoare părănd că apa va fi fost mai adâncă. Era mai adâncă, ajungându-i până peste pieptul care-i sălta sub cămaşa subţire.

         – Hai să te învăţ să înoţi! L-a luat de mijloc. Petre avea un corp atletic, vânos, dar în apă neîndemânatic se sprijinea de picoarele ei. O înconjurase cu mâna stângă de pulpă, iar cu cealaltă mână trăgea sub el apa, cum îl învăţase. Ea şi-ar fi desprins din strânsură piciorul, dar era aşa de bine încât îşi apropie şi celălalt picior străngându-l uşor ca să nu alunece. Petre bătea cu picioarele apa, dar greutatea era prea mare şi trupul se ducea ca bolovanul la fund, mai adânc, tot mai adânc, până ce apa îl acoperii cu totul.

         – Să mai facem o încercare, poate îţi vine mai uşor pluta pe spate. Eu te ţin tot de mijloc. Ascultător se lăsă pe spate, însă cu grijă să nu iasă catargul cumva deasupra. Într-o mişcare necontrolată ea lunecă peste el, el o strânse în braţe şi căzură amândoi sub apă. Au stat îmbrăţişaţi preţ de câteva clipe lungi şi îşi dădură drumul zbătându-se să iasă fiecare la suprafaţă independent. Apoi el o luă în braţele lui puternice, o sărută pe gura care aşteptase destul, depunând-o ca pe un trofeu al unui înnotător campion pe nisipul firbinte din spatele tufişului.         

         Cămaşa i se lipise de corp, trebuia scoasă. Şi celelalte lucruri inutile căzură în nisip. După vârtejul sălbatec, trupurile contopite sau potolit prima-şi dată într-o curgere lină, fără sfârşit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase