FICATUL GRAS
(Mai și zâmbim)
Luat pe sus, prin urmare m-am lăsat
dus de val.
Să fi fost vară și soare la mare, nimic
mai plăcut decât să înoți pe creasta valului, cu nevasta țipând de pe mal, într-o
goarnă fără semnal, - pe mute.
„Vezi că ai depășit geamandura!... ”
„Du-te măi femeie la hotel
înainte!... ” Ce mai tura-vura, nu era vară fierbinte de fel. În Bucureștiul
era iarnă în plin măcel. Iar valul era un potop de cuvinte din spațiul excedentar
al fiicei mele, spus rar, apăsat, având ca scop și cerințe la sumar să fiu
condus să mă consulte niște cunoștințe de-ale ei din Spitalul Universitar.
Consideram că nu era necesar. Am o oarecare sârguință să dau sens piedicii, să ocolesc
dacă e cu putință orice fel de coliziune cu medicii.
Cum să intri așa tale-quale pe
teritoriul confesiunii personale, cu mărunțișurile tale tehnice de doi lei?...
Acei oamenii minunați cu gândul la mașinile lor zburătoare sunt ocupați să
cârpească o stare generală de boală a națiunii în țara românească și să pună
capăt marii lor crize financiare...
Să nu cârcotim mărunt! Să
recunoaștem meritele abordării medicale strategice ale guvernării, măcar atunci
când sunt! Efortul de a ajunge pe primul loc, măi Rogobete, băiete, e un lucru
bun, la fel de generos și de egal în merite cu cel de a te situa pe ultimul, mă
rog frumos, înțelegi ce spun!... De aceea mi-am propus mie însumi în plan
personal, să ajung să inoportunez cu decență timpul celor de la spital, doar în
stare de urgență, adus cu salvarea la breaking news.
Pregătit ca pentru o
lectură publică incertă, am luat cu mine într-un final ultimele două cărți cu
cerneala abia înghețată pe copertă. Una de proză, „Gușterele care latră” și
cealaltă de poezie, „Crucea de piatră”. Oricât
s-ar opune DNA-ul, ADN-ul din tine se răscoală. Nu poţi merge la doctor cu
mâna goală!
Băiatul simpatic, un
fel de purtător de cuvânt al spitalului, de vârsta fiicei mele, ne-a întâmpinat
jovial, invitându-mă pe mine cu eleganță în pat direct în vârtejul balului, de
parcă aș fi venit din vacanță, în timp ce ei amândoi își terminau un combat, o
dispută mai veche. Străină mie îmi fâlfâia neînțeles pe la ureche(O luptǎ amicală
cu replici neterminate, despre inutilități, fișe medicale și completări de date
în sistem; fiica mea asigurând cumva mentenanța acelui program în rețeaua națională
integratoare.).
Și, odată îl văd pe
medic întorcându-se spre mine și cerându-mi buletinul. Orice numai asta nu! Mi
se întunecase seninul. De unde era să știu că e nevoie de așa ceva la spital când
ai ca pilă propria ta copilă?... „Măcar CNP-ul, ceva!?...” Am vrut să-i răspund
fulgerat de un gând. Aveam eventual un ISBN, ăsta neapărat era trecut pe cărți
și puteam fi identificat.
Dând din
umeri grăbit medicul s-a întors victorios către fiică-mea, crezând că scăpase
de noi, dar ea nu s-a lăsat și a scotocit prin geanta ei uriașă plină cu o mie
de nimicuri. A scos o agendă, a răsfoit-o precipitat și s-a luminat respingând
asaltul. Ura(!), găsise CNP-ul.
„Ca genială
ce ești, du-te și fă-i domnului o fișă medicală la intrare!„ Apoi către mine, ca
să nu mă dedau pradă somnului, în trecere, întrebă ce mă supără. I-am spus că mă
supără dreapta. „Cum n-ați votat cu Iohanis?” „Ba cu el! Spuneam de ureche, nu
prea mai aud cu urechea dreaptă și îmi țiuie întruna. Și la fel luna cu fața ei
nevăzută mi-a acoperit ochiul drept, ăla nătângul de parcă n-ar fi fost frați .
„Stați liniștit! Astea nu se vindecă
la noi!...” Și clipi din ochi pe loc cu o strălucire jucăușă. „Îmi era teamă de
inima dumneavostră să nu fie plăpândă, să n-aibă vreun șoc, vreo pălitură de osândă,
de-aia vă zic, n-ar fi înțelept să vă rǎtǎciţi cu privirea spre ușă în partea
stângă.”
Mă întorc
puțin ca să adun perspectiva și constat cu decență dintr-o ochire cu stângul, că
în patul vecin, întinsă pe spate, dezarmată, o femeie dezbrăcată odihnea pe
simeză cu sânii goi, fără să se sfiască
de noi. Socotesc, ea n-avea cum să ne zărească, era frumoasă ca ipoteză cu
capul băgat sub o cască, nu știa c-o privesc. Sincer mi s-a părut cam grasă și
m-am retras.
Între timp o vampiriță în halat
mi-a tras o benă de sânge din venă, cu o peniță și mi-a pus pe corp niște
ventuze cu fire. Doctorul meu drag, băiat subțire a chemat un cardiolog și m-a
dat în primire. Ce anacondă blondă! Am simțit cum se urcă tensiunea pe schele ca
la o sondă, direct la stele. Știam sigur unde vor ajunge poemele mele din
Crucea de piatră, - la Roza. Îi văzusem poza și-i citisem numele pe ecuson. Doctorului
îi rămânea proza...
La un moment dat, ni s-a cerut să părăsim
încăperea dându-ni-se explicații cum că aparatul doamnei care făcea plajă,
degajă oarece radiații. Cu regret, tocmai Roza se aplecase asupra mea, îi simțisem
parfumul discret și m-a cuprins tremuratul, un tremurat ciudat, cu pat cu tot.
Eram sigur în mintea mea că a fost un cutremur ușor și nu se dorea să se creeze
panică. Roza a terminat cu stetoscopul și-a luat Crucea de piatră și-a plecat.
Pe coridor parcă trecuse valul
peste corabia Titanică. Puntea se umpluse de brancardieri, asistente și pază de
coastă. Încă nu ne scufundasem în laguna albastră.
Doctorul meu curajos, mi-a explicat
empatic, liniștit, că, seismograful a fost simpatic de data asta și s-a oprit, iar
noi am câștiga timp prețios dacă am merge trei pași mai în jos, să consultăm și
ecograful. Nu e pentru cine sameni! Odată îl aud că strigă,
„ATENŢIE, CAD OAMENI!” și sare ca
un arc în întâmpinare să prindă în brațe o păpădie mlădie scăpată din ațe,
prăbușită de-an picioarele. Ea crudă el grijuliu, îi căzuse pantoful Cenușăresei,
o purta pe brațe de parcă plutea, fluture viu.
A reapărut după cinci minute din
cabinet.
„Cum e păpădia, bădie?”
„A plecat pe picioare, n-avea
nimic! O Steluță căzătoare. Era un pic obosită. Tocmai ce sărise cu parașuta
din soare și la București e răcoare. Căuta pe altcineva.”
S-a terminat ecograful. Am
primit și cearșaful, rețeta pe care doctorul și-a pus autograful, și, rămas singur
cu fiică-mea conducând mașina, o întreb fără glas.
„Ce am tată?”
„Nimic, doar ficatul gras.”
Să topim deci în votcă slănina,
atât ne-a rămas.