A trecut ceva timp, dar fotografiile s-au păstrat...
Nu știu cât aur mai păstrează pentru
urmași subsolul bogat al Maramureșului!
Ceea ce știu sigur e că am văzut un
minereu mai prețios lucind în sclipirea ochilor vii şi am ascultat glăsuirea
pădurii în vocea pasionată şi caldă ca ghid, a Măriucăi Verdeș, în Bisericuța
de lemn de la Călinești Căieni, ridicată probabil înainte de 1663 când este
atestată documentar(bârnele sunt datate dendrocronologic 1629), povestind cu
mândrie despre strămoși, obiceiuri, credințe, legende ale locului, culese de ea
umblând din poartă în poartă, vorbind cu bătrânii care la rândul lor în
copilărie le aflaseră de la alți bătrâni şi le păstraseră în memorie ca să nu
se piardă. Legende şi fapte transmise din gură în gură, prelungind în cântec
sufletul neatins al maramureșeanului, frate cu lemnul din pădure şi în rezonanță
cu el.
Sau ca cercetător, cu aceeași
acribie, scuturând praful din arhive, iscodind cu de-amănuntul inscripțiile
chirilice şi picturile de pe pereții bisericii, centimetru cu centimetru, cu
sete de cunoaștere şi dragoste de adevăr, mângâind pereții exteriori atinși de
vremuirea vremurilor şi descoperind ca pe o minune undeva, potrivirea crucii în
fibra lemnului.
Câtă frățietate în Maramureș cu
lemnul!
Se zice că atunci când înalță o
construcție sau o poartă, maramureșeanul se adâncește în mijlocul pădurii unde
copacii se ridică drepți și aliniați către lumina soarelui, pune ochii pe cel
ales şi nu apropie securea de tulpină până nu cade în genunchi în fața
copacului şi se roagă de iertare, pentru nevoia de a fi strămutat în frățânătate,
cum a lăsat Dumnezeu, sufletul lui pereche într-o altă lucrare care să dăinuie.
Venisem de la Pensiunea Cosău, așezată
pe malul râului cu același nume, într-un câmp deschis, la poalele unui munte împădurit
până sus la cer, locul unde poezia își făcuse temporar o tabără privată, - mulțumită
inițiativei “pe persoană fizică” a directorului Editurii eCreator Ioan Romeo Roșiianu și
primarului comunei Călinești, Mihai-Ștefan Nemeș, - fără să știm că din vârful
acelui munte care ne ținea umbră, cu sute de ani în urmă a fost tractată
bisericuța pe un soi de tălpici ca de sanie, din locul unde fuseseră doborâți
copacii și fusese înălțată la origini bisericuța, mai aproape de așezarea
satului.
Întreaga procesiune a fost privită în
acele timpuri bântuite de epidemii de ciumă, ca o minune şi convoiul era condus
de o femeie, Călina. Ținea în mână ca pe un buchet de flori trei lumânări stinse
care odată s-au aprins singure, în locul ales de Dumnezeu pentru dăinuire.
O priveam fermecat pe Măriuca Verdeș
cum povestea călcând cu smerenie desculță prin biserică. Părea atât de mică, în
straiul cusut cu acul la lumina lumânării de bunica sa în urmă cu o sută de ani,
apropiind și focalizând pe rând ca să vedem mai bine cu o lanternă chipurile de
îngeri și sfinți pictați de Alexandru Ponehalschi.
Mi-am închipuit pentru o clipă că e
însăși întruchiparea Călinei.
După ce am ascultat-o cântând un
cântec al locului, înălțându-și glasul cristalin în biserică, am avut imboldul
să recit acolo o poezie de-a mea intitulată Credință.
S-a ridicat umbra
de la picioarele mele
ca o flacără vie
înconjurându-mă
şi mi-am zis
se poate să fii
o singură dată
şi să arzi
de mai multe ori
Mi s-a părut că ar fi fost o
impietate şi am renunțat la imbold.
