vineri, 25 mai 2012

E greu sa te desprinzi de Lolite si de stolul de vrăbii


                  
                            Moto: Întotdeauna se întâmplă ceva peste puterile mele.
Virgil Diaconu



Trebuie să-i mulţumesc bunului meu prieten Virgil Diaconu pentru că mi-a făcut onoarea unei cronici aplicate şi pertinente în paginile revistei sale Cafeneaua literară. Acelaşi product, rezultat ca urmare a bunăvoinţei dumisale, a avut amabilitatea să-l pună în operă şi la Biblioteca Judeţeană cu ocazia lansării cărţii mele de poezie Bursa îngerilor, în ropotele de aplauze ale asistenţei şi sub privirea tâmpă a unei june, viitoare Lolită ce se lăsase prinsă de vraja glasului cald şi întorsătura delicată a frazei maestrului.

Limbajul analitic la obiect şi unele citate din cronică denotă întradevăr faptul că lectura cărţii a fost dusă cu stoicism până la capăt (mă simt copleşit!), însă din păcate lipsa punctuaţiei din poeziile mele(vina mi-o asum.), l-a ţinut pe drum, cred, într-o continuă alergare. I s-a luat respiraţia şi concentrat să caute  semafoarele,  n-a mai văzut peisajul. Pierdut în trafic s-a enervat profesionist ca un şofer de tir şi-a început să înjure otova: poliţiştii de la circulaţie, pe securişti, pe jandarmi şi poeţii trişti fără punctuaţie, de jure. 
       Maestre, ne ştim de 40 de ani, puteai s-o laşi dracului de Bursă deoparte, nu mă supăram! Criza asta a grecilor ne-a agitat pe toţi.
(Dar dacă în mărinimia lui ,gândesc, a vrut să producă în jurul cărţii un mic scandal şi nu ştiu eu să apreciez bunele intenţii? Sau dacă a vrut să-i facă vânzare editorului Călin Vlasie, poate că e pe mână cu el!...)
Eu îl înţeleg pe Virgil, bunul meu prieten. Trudeşte singur la o revistă (de ce-o fi singur?), de ani buni îşi elaborează Poetica singurul tom de estetică a poeticii (sale), cred, a rămas singurul luptător cu stihiile post moderniste, singurul poet social, singurul critic adevărat (dă cu Cărtărescu de pământ şi în numărul ăsta al Cafenelei, nu contează că acelaşi articol l-a mai trimis la cinci reviste). Singur împotriva tuturor.
Îmi pare rău maestre, îmi vine greu s-o spun, dar din înălţimea turnului unde bat doar cetele tale de vrăbii iartă-mă, n-ai înţeles nimic. Am să pun aici semnele de punctuaţie într-un tablou, ia-le, aşează-le unde trebuie şi citeşte cartea din nou. 

Sau mai bine nu! Hai să citim împreună din versurile tale că acelea (aici ne potrivim), ne plac la amândoi.
„Copacii din grădină se dau cu capul de pereţii casei.
Şi eu mă închid în camera mea.
Nici n-am văzut când m-am lovit de cana cu apă.
De cana cu apă, din care se vede bine că a băut cineva…”

Da să şti maestre, stai liniştit, n-am băut eu apa din cană!... Un artificiu desigur neconvingator.
În continuare cronica:

Scris de VIRGIL DIACONU   
O poetică eşuată

Citeşti o carte „de versuri” şi te întrebi dacă ea este în acelaşi timp şi o carte de poezie… Şi, dacă da, prin ce anume te convinge autorul de acest fapt? Cum şi-a compus el textele care te-au determinat pe tine să recunoşti că producţiile lui sunt poezie? Aceste întrebări îi pot fi puse oricărui poet şi, desigur, şi lui Ion Toma Ionescu, autorul cărţii Bursa îngerilor, apărută la Editura Paralela 45, în 2012, anul Revoltei care a schimbat vechiul Guvern PDL cu noul Guvern PDL, deci cu dobermanul de la SIE. Anul când dobermanul a fost dat jos la rândul său din fotoliu de către opoziţie.

Tehnica poetică a lui Ion Toma Ionescu este relativ simplă: el decupează din real, îndeosebi din natură şi existenţă, aspecte, scene, fragmente, clipe, pe care le asamblează într-o altă ordine, într-o logică ce face ca textul său să fie marcat uneori de o anumită îndemânare combinatorie şi, de cele mai multe ori, de fragmentarism. Autorul pare că se inspiră din tehnica lui Hieronymus Bosch, care îşi compune tabloul din mai multe tablouri/secvenţe. Textele sale amintesc deopotrivă de tehnica filmului, care pune cap la cap scene distincte.
Iată în acest sens Natură moartă:
tuşe albastre
cu iz vineţiu
adumbrind pânza

în lumina ştearsă
iedera arămie
mângâie zidul

lung ca un lujer
cuţitul scrijeleşte
scoarţa copacului

linişti răpuse
zvon de culori năvălind
ca un stol de sturzi

pe şevalet inima
(de stârv) a artistului
pulsează surd

Un imaginar sărac
Tablourile sau colajele pe care le compune Ionescu sunt, prin viziunea lor, cuminţi, fără explozii imagistice. Un eu calm, neutru, uneori absent din lucrare, o fiinţă discretă şi mai ales devitalizată ne însoţeşte peste tot. Paşii iubitei sunt „furişaţi”, sunt „ca o adiere de pleoape” (p. 9), cuvintele-s „de mătase”, oamenii sunt smeriţi („oameni smeriţi”, p. 14), „tinereţea îngână lumină lină”, oamenii au „feţe pustii”, privirile sunt în gol, „vieţile s-au scurs”, durerile sunt ascunse sau înfrânte. Alături de această lume fără nerv, viziunea nu sare nici ea din pagină şi nu răstoarnă steaua, iar personajul compunerilor care joacă la bursa îngerilor este (nimerit spus!) „cu strigătul în lanţ”.
Un imaginar sărac îl determină pe autorul Bursei… să folosească versul scurt, vers care numără în medie două cuvinte. Ionescu ne oferă şi texte ale căror versuri au un singur cuvânt, iar dacă ar face o regulă din ele, zece cuvinte scrise de autor ar echivala cu zece versuri, iar 100 de cuvinte ar însemna 100 de versuri… Un adevărat poem mamut! Oricum, cu versuri compuse din două cuvinte, autorul reuşeşte să „acopere” mai repede paginile cărţii. Când imaginaţia nu te dă afară din casă, găseşti soluţii. Ce muzică interioară mai pot avea versurile în două cuvinte, este uşor de bănuit.
Limbajul cărţii este predominant literal, denotativ, aproape lipsit de imagini poetice. Lirismul potolit, teşit, aplatizat, redus la tăcere ne arată că autorul (eul poetic) este eliberat de visuri, proiecte, frământări, tensiuni, catastrofe. Eul poetic nu este impresionat de nimic şi nu impresionează cu nimic. El nu sângerează şi pare să atingă idealul vechiului înţelept chinez: acela de a fi „simplu ca un lemn nelucrat”. Nu de dureri surde este vorba în aceste texte, ci de lipsa durerilor, a tensiunii afective, ideatice sau existenţiale.
 
Fără punctuaţie…
Nu înţeleg motivaţia pentru care autorul, spirit de factură clasică şi aflat pe calea unei modernizări care îl strânge pe la încheieturi, exclude din textele sale punctuaţia. Ionescu nu are nevoie de punct sau de virgulă, de semnul mirării ori de cel al întrebării. Să înţeleg că el nu are imperative? Sau că nu are – în textele sale – întrebări? Dar Ionescu vrea să fie hipermodern şi renunţă la semnele de orientare în limbaj. Nu cred că poetul trebuie să atragă atenţia, să ne uimească tocmai prin lipsa punctuaţiei. Prin lipsa punctuaţiei el se face mai degrabă neînţeles şi îşi alungă potenţialii cititori. Noroc că autorul Bursei… a păstrat totuşi două din vechile şi prăfuitele convenţii ale scriiturii europene, şi anume scrisul de sus în jos şi de la stânga la dreapta…

Îngeri de pământ.
Îngeri ţapinari şi îngeri gardieni
O problemă pe care o pune placheta Bursa îngerilor este aceea a îngerilor… Este, în aceste texte, îngerul o fiinţă de-a dreapta Domnului, este el fiinţa nevăzută care ne însoţeşte şi apără, „dublul” nostru ceresc (Pleşu), postura metafizică a eului nostru? Este acesta un mijlocitor între noi şi Domnul?
Îngerul Bursei… nu are nimic metafizic. Îngerul lui Ionescu apare în cele mai real-realistice contexte: îngerii lui pot fi ţapinari („îngerii ţapinari”, p. 32), pot fi asfaltatori, pentru că „îngerii toarnă asfalt” (p. 45), schiori („îngerii pe schiuri”, p. 53), ei „se bat cu perne” (p. 54), se adună într-un „norod de îngeri” (p. 17) şi, în fine, surfesc…, pentru că autorul ne vorbeşte în două rânduri despre „un lanţ de îngeri surfând” (p. 61 şi 66).
Sintagma „îngeri surfând”, pe care fireşte că nu o poţi citi decât în cartea lui I.T. Ionescu, nu cred că există în limba română. Iar dacă în postura de poet pe care o încearcă autorul are „tot dreptul” să născocească „îngerii surfând”, mă întreb cât de semnificativă poetic şi cât de izbutită fonic este această secvenţă lexicală în gerunziul prin care ni se transmite.  
Nu voi omite, fireşte, nici îngerul care în textele lui Ionescu apare cu funcţia de gardian – „îngeri tăcuţi gardienii” (p. 65) –, ca dovadă că postura metafizică a îngerului cu care ne-a obişnuit Cartea Sfântă, angheologia, textele sacre sau cele patristice a fost cu totul depăşită şi că revoluţionarii din Piaţa Universităţii nu au de ce să se teamă: gardienii care îi snopesc cu bastoanele de cauciuc după ce au plecat camerele de luat vederi sunt nişte îngeri. Într-adevăr, nişte îngeri!
De ce titlul Bursa îngerilor şi nu altul? Dacă îngerii lui Ion ar fi avut o aură metafizică, atunci titlul Bursa îngerilor ar fi avut o semnificaţie, înţelegând că fiinţele serafice au ajuns să fie jucate la bursa oamenilor muritori... Dar cu îngerii de pământ, antiteza e spulberată şi golită de poezie. Titlul plachetei rămâne astfel doar un titlu care sună bine şi fără acoperire în carte.

În afara lumii
şi a poeziei de azi
În cea mai mare parte a lor, versurile lui Ion Toma Ionescu nu sunt afectate de lumea în care autorul trăieşte. Este nemulţumit acesta de ceva? Protestează el pentru ceva? Trage de urechi democratura sau nomenclatura de azi? Nici vorbă! S-ar putea ca în percepţia şi înţelegerea sa totul să fie perfect, de vreme ce nu are nicio reacţie. Nimic din sufletul şi tensiunea zilei, din aşa-zisă „viaţă de azi” ori din spiritul acestor vremuri nu răzbate în discursul său.
Dar trebuie să recunoaştem că autorul modern/postmodern nu are obligaţia să dea corp poetic unor teme anume şi nicidecum să redea fidel, mimetic realitatea! În acelaşi timp, este adevărat că după tematica pe care textele autorului o propun şi dezvoltă, acesta este evaluat. Pentru că una este să scrii despre natură, să „pastelezi” la nesfârşit textul, şi alta este să îţi pui problema fiinţei tale destinale sau să ai nerv social, să spunem.
Fac această remarcă în contextul în care Ionescu, altădată albastrul care a dat de furcă Securităţii cu proiectele, credinţele şi visurile lui, dovedeşte acum că a uitat totul şi că fiinţa de atunci a fost redusă la tăcere. Credinţele, visurile şi tulburările lui nu se mai văd.
Realitatea pe care o pune în vers Ionescu este… desprinsă de realitate, mai bine spus de spiritul realităţii. El scrie atât în afara lumii de azi, a spiritului ei, cât şi a poeziei împlinite de azi. El scrie într-o altă epocă istorică şi poetică – undeva pe la 1800. Oricum, el nici nu s-a contaminat de spiritul poeziei moderne, nici nu l-a contaminat pe acesta cu nimic, de vreme ce poezia modernă nu are nimic de câştigat din textele pe care autorul de azi le semnează. Ne referim, desigur, la versurile din prima secţiune a cărţii, pentru că cele din cea de a doua secţiune, postmodern intitulată Lumea văzută de Ion. Împărăţia PA, este, prin cele zece texte ale ei, proză curată. Mai precis, acest al doilea ciclu se constituie din mici povestiri cu tâlc, salvate în general de pe blogul său. Toate aceste proze sunt rupte „în versuri” pentru a sugera că proza pe care autorul o scrie nu este proză, ci poezie. Un artificiu desigur neconvingător.     

3 comentarii:

  1. Domnule Toma, daca nu este un secret, ne-ar placea si noua sa stim cine este VIITOAREA LOLITA.

    RăspundețiȘtergere
  2. Luati-o ca o metefora. E prietenul meu...

    RăspundețiȘtergere
  3. Lasati metafora.
    La cat a atacat cartea dvs., pe dvs. direct merita sa aflam. Ceva, ceva stim, dar inca nu-i cu caracter cert. E cumva tanara alaturi de care a petrecut multe secunde, minute dupa lansare, in coltul dinspre fereastra? Tipa cu ochelari si par carliontat?

    RăspundețiȘtergere

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase