marți, 27 noiembrie 2012

Pădurea scufundată




Ţin aproape linia sinuoasă a valului,
înotând pe spate
cu branhiile sincronizate la tastatură.
Fiecare literă pare o gură de metrou prin care se resorb
în vagoane ca în plămâni, călătoriile.
Expiraţie – Inspiraţie. Fum.
Au urcat în trenul meu, acum şi gările din care am plecat.
E un tren amfibie ca un halo scufundat în ocean

Văd Oraşul, cu grădina publică,
cu străzile pavate cu piatră cubică,
pădurea Trivale în delirul culorilor
şi claxonul salvărilor răsturnate
în holul cinematografului Lumina,
în însângerata iarnă când ne-a crescut brusc
adrenalina şi la Spitalul judeţean
s-a tras, într-un cetăţean.
Eu, sub masă la etajul patru,
îmi feream oasele de glonţul
ce mă putea atinge prin geam

În tinereţe m-am războit cu o caracatiţă,
jucându-mă cu focul.
Braţele-i întinse prin tavan şi pereţii de zid
au rupt vălul albastru.
Aveam prieteni fete, băieţi,
împleteam cuvinte de ţipirig.
Nu eram un sihastru insipid!
Delimitând locul cu sârmă ghimpată,
caracatiţa ne-a împroşcat cu cerneală
şi frig.

Am văzut atunci
pădurea scufundată.

2 comentarii:

  1. Ionescule, ce-i asta ? Dupa cate ai patzit itzi permitzi sa mai scrii poezie ? Bine, macar, ca ai mai pus semne de punctuatzie !

    RăspundețiȘtergere
  2. Acu, daca tot am comis-o... Data viitoare am sa pun doar semnele!

    RăspundețiȘtergere

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase