Cetatea de Alba

            Ni se dǎ o singurǎ viaţǎ. Pe aceea ne-o orânduim dupǎ pricepere sau dupǎ noroc, cât trǎim. Ne înconjurǎm de ziduri: case, biserici, cǎrţi, iubire sau urǎ, dupǎ propria noastrǎ mǎsurǎ și constatǎm la capǎtul zilei cǎ timpul nu se lasǎ amǎgit.

            Trǎim cu toţi în comunitǎţi iluzorii și ca sǎ rezistǎm, arc peste timp, înǎlţǎm cetǎţi în istorii, plantǎm pǎduri. mutǎm munţii și apele din loc și rǎscolind norii reinventǎm cuvinte blestemând zeii de foc din Olimp.

            Dar timpul macinǎ rece. Zidul cetǎţii trece și el pragul sub pǎmânt. În numele libertǎţii doar steagul de inimǎ fluturǎ-n vânt.

*

            Fix în inima ţǎrii e o cetate. O vǎzusem mai de mult cu zidurile surpate. Azi cetatea Alba Carolina dupǎ 15 ani de restaurare adevǎratǎ, strǎlucește ca o nestematǎ. Furat de giumbușlucurile de copil rebel ale lui Toma, poate cǎ Nikonul meu a întinerit și el.

Pǎrǎsind Sibiul... Un bun rǎmas!

Uite un tun, ar fi bun la cetate...

Mǎcar o sabie, poate trebuie s-o luǎm cu asalt

Am ajuns în Alba Iulia

Toatǎ oastea

Nu s-au aprins luminile pe pod

Acest strǎjer a adormit în post. Sǎ fie sǎ-i iau arma...

La fel veneau pe strada mare și turcii la plimbare?...

Ei au abecedar... Nu se mai poartǎ

Parcǎ te-aș cunoaște! Clasa zero am urmat-o în sectorul trei

Simpatic puștiul

Mihai cǎlare pe un cal mare

Simt cǎ m-am îndrǎgostit!

Bate CUBA!

Moșule, anul ǎsta am fost cel mai cuminte...

Timpul lor e mai rǎbdǎtor

Vorbǎ lungǎ sǎ le-ajungǎ

Hei, sunt și eu pe-aici!... 

Ce e castrul romanilor tataie, cǎ vǎd doar pietriș?

Frumoasǎ poartǎ

Nu mai stau cu voi...

La steaguri