vineri, 3 februarie 2017

Altă întrebare




În toamna lui 68, când trupele sovietice au trecut graniţa în Cehoslovacia aducând din străfund de Siberii fiori de gheaţă şi aşternând Crivăţul peste primăvara lui Dubcek, mă aflam soldat în Remetea Mare, lângă Timişoara. Mai erau câteva zile până să predau uniforma şi bocancii, ca să pot lansa pe Bega valiza mea de lemn, să nu mai am grija ei pe tren la întoarcerea acasă. În ziua aceea curierul unităţii ne-a adus corespondenţa şi am resimţit pe viu citind scrisoarea, arsura Crivăţului. Murise bunicul.

Când a murit tata, aveam opt ani, primise în piept în cel de-al doilea război un mănunchi de decoraţii dintr-un obuz rusesc care explodase în spatele frontului alături de staţia lor de transmisiuni. A avut noroc. Ceilalţi trei camarazi n-au mai ieşit din groapă. El a mai trăit zece ani cu medaliile lui înmugurite în plămâni.

După moartea tatălui meu, bunicul Tobârlan a rămas să-mi răspundă la întrebările grele pe care nu i le puteam pune mamei, nici măcar când se oprea din plâns. Spre exemplu, de ce medaliile tatei de fier rămăseseră în piept cu toate că umblase prin spitale să le scoată şi să le pună la rever. Ştiam cum arată o medalie, o văzusem într-o casetă cu valori a bunicului, din primul război, aşezată într-un dulăpior la capătâiul  patului de  care se sprijinea el când citea întins pe spate, România liberă. Îi ura pe ruşi.

N-am putut să ajung la înmormântare. Am ieşit la raport, dar comandantul mi-a explicat că trebuie să înţeleg că suntem mobilizaţi în cazarmă şi aş fi declarat dezertor. Ni s-a prelungit armata. Unii grăbiţi apucaseră să-şi lanseze deja valizele pe apa Begăi. De a mea nu m-am mai putut despărţi. Am tras de ea la liberare pe drumul întoarcerii, după două luni nesfârşite de ciclu trei, gândindu-mă că-i numai bună pentru manuscrisele lui tata pe care tata-mare le ţinea într-o ladă în podul casei bătrâneşti.

Nu le-am mai găsit. Unchiul Petre le coborâse şi le folosise să aprindă dimineaţa focul în sobă. Tata înainte să moară începuse să scrie un roman al familiei intitulat Tobârlanii.

Aici am vrut să ajung căci facebookul mi-a scos de dimineaţă în cronologie ca amintire, coperta Guşterelui, romanul meu şi al Tobârlanilor la care ţin atât de mult, pe care tata nu a avut timp să-l termine.

Astăzi atât. Mă grăbesc să postez. Acuşi-acuşi se lasă întunericul şi trebuie să plec la miting. Mi-a rămas gândul că răul etern când vine, vine de la ruşi. 
Ştie cineva dacă sunt ruşi în guvern?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase