Se afișează postările cu eticheta Bijuterii personale- evidentiate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Bijuterii personale- evidentiate. Afișați toate postările

duminică, 1 aprilie 2012

Coverga bunicului




By Hopernicus Posted in Proză
 
În satul de baştină al copilăriei mele, tata-mare îşi purta doar porecla – Mitică Tobârlan – nu şi numele. Aspru, viguros, răzvrătit, falnic, cu cămaşa lungă de in, brăcinar, pantaloni albi de dimie, mustăţi şi baston. Bastonul şi-l căpătase cam pe la 75 de ani, când a căzut din tei, urcat să-i culeagă floare Dumitrei, o femeie frumoasă la viaţa ei, fără bărbat, aşezată cu casa pe Valea Pribei înainte de mama-mare Lina – neam bun de popi, bogată, bolnavă, răbdătoare, mama-mare  îl aştepta, mai spre fundul văii…
Aşa se explică, jumătatea de an în care tata-mare nu ajungea acasă decât la sărbători, să-şi schimbe straiele pentru biserică. De la răsaduri şi până la recoltă, coverga din luncă împletită meşteşugit din crengi, cu patul în ţăruşi înfipţi direct în pământ, cu sarică de aşternut, şi cu vălimărencele nu doar mână de lucru. Coverga aceea era libertatea lui.
Când uda roşiile spre seară, vorbea cu ele, le mângâia, le căina de căldura de peste zi.
O-ntâmplare mi-aduc aminte, la optzeci şi ceva de ani, într-o duminică, în biserica plină ochi cu evlavioşi încremeniţi instantaneu, bunicul, furios, l-a scos afară de barbă pe preot ameninţându-l cu bastonul, pentru că popa, grăbit, sărise parte din slujbă(…)
„Grijania lui de ţap logodit!"

Să te ferească sfântul de Cristoşi şi Dumnezei, dar mai ales de bastonul zburătăcit în câmpul cu roşii, ardei, vinete şi alte soiuri de zarzavaturi, care de care mai cărnoase, mai aromate, mai gustoase, din lunca Argeşului, când noi, nepoţii, draci de copii cu vitele la păscut prin zăvoi, dădeam atacul urlând ca indienii, din spatele covergii. Că doar nu roşiile ne interesau pe noi împieliţaţii, ci vălimărencele cu poalele-n brâu, scăpate din covergă şi alergând prin varză ca nişte canguri în călduri, să nu le desluşim chipul, să ajungă să treacă râul dincolo, în Valea Mărului.
Tata-mare, mijea pe sub mustaţă şi totdeauna ţintea cu bastonul departe de noi, să n-atingă bietele zarzavaturi(…). La vreo juma de oră ne striga şi ne punea la masă. Fiertură de varză, roşii dolofane, cărnoase şi ardei graşi cu untură întinsă pe pâine. Doamne ce gust dumnezeiesc aveau! N-am uitat nimic!
Am avut privilegiul în câteva rânduri să mă întind după festin în patul din covergă. De-a lungul vieţii, am încercat nenumărate paturi de lux, confortabile, somptuoase. Acele scânduri tari au rămas în memoria oaselor mele crude, ca şi cum aş fi odihnit într-un pat de uriaş, iar bucatele… ce să mai vorbesc.
Ăi mai bătrâni din sat recunosc dacă sunt întrebati: 
      “N-am mai mâncat roşii gustoase ca la Tobârlan. Păstra din an în an sămânţă.” Poate că ei îşi amintesc şi numele lui adevărat.
Am păţit-o, spre ruşinea mea, după 89 când s-au dat pământurile, căutându-l în registrul agricol la primărie.
– Cum îl cheamă pe bunicul? m-a întrebat secretara, tânără, isteaţă:
– Mitică Tobârlan, i-am răspuns. N-a găsit Tobârlan… Uşor mustrătoare şi iscoditoare în acelaşi timp:
– Da’pe tatăl dumneavoastră?
– Toma Ionescu.
–Să-l căutăm la Ionescu atunci şi pe tata-mare! Mitică, vine de la Dumitru?…Ionescu S Dumitru. Sigur ăsta e, l-am găsit. E trecut cu pământ doar în grădina casei.
– Şi pământul din luncă, de la covergă unde planta roşii? Toată Lunca  Ţigăncii, de pe malul Argeşului până-n zăvoi, ăla unde e?...
_ L-o fi luat cu el. 




Autor: Ion Toma Ionescu