marți, 19 iulie 2011

Aşteptând Paznicul Ploii


15 şi un pic, trecute fix. Acorduri simfonice ample, aşa cum stã bine unei case care se respectã, se revarsã din interiorul vechii clãdiri, sediul încã, al Uniunii Scriitorilor (Casa Monteoru).  Aş putea sã mã snobesc puţin, recunoscând bucata muzicalã, sau mãcar compozitorul. N-o fac din considerente stilistice.
Parcurgând programul afişat în holul larg, unde editurile şi-au garnisit pe standuri oferta cãrţilor de poezie, mã încredinţez cã memoria nu îmi joacã feste şi constat astfel cã prima lansare de carte, ar fi trebuit sã înceapã în Sala Oglinzilor, de câteva minute. Gãsesc sala uşor, undeva la primul etaj; somptuoasã, cu pereţi îmbrãcaţi în lambriuri vechi, aurite si oglinzi aristocrate, veneţiene probabil, candelabre coborând spectaculos din cele patru colţuri ale tavanului, şi faldurile grele ale draperiilor de catifea, strânse cãtre baza ferestrelor larg deschise, desenând arcade gotice, plãcute privirii cãtre luminã.
Singurele lipituri, semne ale modernitãţii forţate,(douămiiste?) erau douã aparate climatice, ostentativ nemascate, de o parte şi cealaltã a ferestrelor, (cumva aduse în prim plan de vre-un contabil zelos, dornic sã-şi etaleze decontul financiar), doi ochi închişi ai realitãţii… Un singur om, în cadrul ocupat de scaunele goale, meşterea ceva la nişte boxe şi microfoane. Cu siguranţã, de-aici izvora alde Wagner…
Mã aşez în semiobscuritate, spre spatele sãlii şi aştept, studiind ambientul. Frumos. Stilat. Doar un miros înţepãtor, de vechi, de praf insinuant, potenţeazã patina vremii.
'Tu-i mama mãsii de treabã, (cu puternic accent pe litera F din spatele apostrofului), cã dacã vorbeam ruseşte, ne-nţelegeam româneşte! Nu ştiu, tu ai încurcat-o, tu o descurci! (Ăsta era un glas piţigãiat de femee, ca un claxon pe vremea când TU, era – 104). Sigur nu era femee de servici, ci una cu serviciul într-un birou alãturat, în dreapta mea – ce lãmurea principial, o situaţie contabilă.
Mã gândesc sã mai fac o turã, e prea din vreme. Cobor pe scãri şi trec din nou printre standuri. Parcã sunt în amvoul unei biserici de ţarã. Cãrţile stau pe rafturi neatinse, tăcute, precum picturile sfinţilor pe pereţi. Niciun enoriaş în afara vânzătorilor(Iudele), nu tulbură pioşenia şi reculegerea instalate sub răcoare. Mă simt obligat să vorbesc în şoaptă, dar n-am cu cine.
În curte, dintr-o maşină utilitară se descarcă o ladă cu căpşuni şi din senin, se stârneşte puţină animaţie în jurul lăzii, dovadă certă că Uniunea Scriitorilor e vie. Revin în Sala Oglinzilor. Am obosit de atâta stat în picioare. Să nu pierd timpul, pot scrie ceva; simple adnotări, frânturi de gânduri, am un caiet în geantă, la îndemână.
O voce caldă, feminină la telefon, dintr-un birou alăturat, altul (acum în stânga), vorbeşte despre un premiu literar ce ar urma a fi acordat unui scriitor american sau englez de origine română.
– Trebuie consultat domnul Manolescu, este de văzut cum plătim drumul, pentru că probabil va veni cu familia… E clar, nimic nu mişcă fără ştirea mogulului.

*

Timpul se rostogoleşte lent, poate că nici nu se rostogoleşte, e ca o linie dreaptă desfăşurându-se pe un arc de cerc…
Intră pe uşă o altă femee, între vârste, neutră, acum suntem trei în Sala Oglinzilor. Când şi când, acordurile se întrerup în decorul descris mai sus, pentru că neutra, ia ceva lecţii de redare a muzicii simfonice, de la omul ce continuă să meşterească la instrumentul acela, pe al cărui ecran, alergă licărind nişte leduri zburdalnice. Sunt încearcate şi microfoanele:
– Zece, zece… Mirosul, povestit mai devreme, se insinuiază ascuţit, pătrunzând în haine.
– Fără să fim scârboşi unii cu alţii, nimeni nu mai munceşte. Zece afişe puteau fi puse, nu zic. Cât să coste un afiş?... Douăzeci de hârtii desenate, eventual un baner, cât să coste toate astea? Vocea pare a Manolescului. E nefiresc, doar el e la Paris, ce să caute aici mogulul, sau o fi vre-o stafie… Transcede prin pereţi, tot mai aprins, discuţia despre tăierile de la buget.
– E greşeala mea, voi renunţa la salariu. Vă propun să verificăm împreună, bugetul aprobat ultima oară când aţi venit în ţară. Au fost 2000 de lei şi eu am făcut totul cu 1300. Doamne e vocea lui Manolescu, rară, sigură pe sine, reală, străbate prin zid, lângă mine, ca o minune a lui Dumnezeu, care se întâmplă.
– Pentru hârtiile alea şi un baner, 1300 de lei?... Nu-i prea mult?
– Acopăr din salariul meu, v-am spus, dacă asta e problema.
Toată discuţia se poartă în jurul unor afişe. A tăcut şi muzica, întreruptă de un telefon primit de omul cu tehnica. Nu i-a plăcut maestrului se pare bucata muzicală. Nu-i mai place Breban, nici Groşan, nici Stoiciu, Cristea Enache şi Suciu l-au decepţionat, vrea tăcere.
A tăcut şi Manolescul, un timp, probabil s-a înălţat din nou la sfere… Ba nu, a trecut dincolo, în celălalt birou, sporovoind curtenitor, cu vocea caldă, feminină, de la început. Şi vocea relata fermecător, despre concurs, premii, parteneriat cu slovenii, Budapesta şi celelalte…
– OK, la revedere! Să ne vedem cu bine, diseară la Teatrul de comedie!

*

E trecut de 17. Băiatul de la microfoane, mulţumit că totul funcţionează:
– Zece, zece… Mai ceva ca la N.A.S.A. dacă vor să se mai lanseze.
Pe scară se-aud zvonuri de glasuri firave şi paşi, în sfârşit poezia, intră timid În scenă. Suntem un pâlc de oameni, unsprezece cu toţii, incluzând şi tehnicienii. Parcă-s mai mulţi, acasă, la Piteşti, iubitori de poezie.
            – Bună ziua!... La microfon, îl recunosc cu plăcere pe Soviany, din fotografia de pe blog.
            – Astăzi am să vă prezint “Totul despre nimic” al lui Constantin Abăluţă. Doamne, bine că nu prezintă celălalt “Nimic”!...(Cărtărescu) Se emit câteva aprecieri interesante. Intrăm în normalitate. Oare ce mai urmază? După program, ar fi “Paznicul ploii”. Vine, nu vine Adrian Alui Gheorghe? Poate că va veni, îmi place Adrian, aş vrea să vină.
Lumea pare că se adună. Se-nfiripă oarece animaţie.
            – L-am văzut pe poet! Dar care poet, nu-i atât de simplu. Spectatorii sunt tineri, suspecţi de tineri, prea mulţi tineri pentru Alui Gheorghe, n-or fi ca la Piteşti elevi aduşi cu clasa, de vreun diriginte. Apare în uşă un organizator, zâmbitor. (N-aş fi crezut sunt şi organizatori).
            – Vă propun să mergem în curte.
E mai bine în curte. E umbră. Alături cineva testează un motor de rabă, camion, ceva; nu contează tot rablă e. Rimează alb, indecent, turbat, fără virgule. Paşol na turbincă! Înapoi în viitor, pe scări, încolonaţi, pe vechile amplasamente în Sala Oglinzilor. Înţeleg în sfârşit. O văd pe Miruna Vlada cu patru tineri poeţi, dar mai întâi V Leac prezentat elogios de Al Muşina, lansare de carte în cadrul seriei NEO… Sala fremătătoare gustă. Îmi place şi mie această “Boală a lipsei de semnal”.

*

            – Întrun târziu, cei patru muşchetari pornesc ultimul asalt: Prişcu Denisa, Sorin Gherguţ, Moni Stănilă şi Gabriel Daliş; haioşi, noncomformişti, afurisiţi şi speculanţi ai limbajului WINDOS. Cu ei Miruna Vlada câştigă lupta. Un simplu send şi poezia se răspândeşte oriunde, simplu , fără fasoane, tot mai simplu. Iese pe străzi, pe esplanade, in parcuri pe patine cu rotile, nu e nevoie de Casa Monteoru sau alte case stilate. Sala reactionează ca o armada care si-a schimbat armele cu duşmanul şi aleargă înebunită să planteze în cimitirul gloriei, flori.
            Mă bucur că ţara nu va pierii, aşteptând încă Paznicul Ploii.

 Notă: Acest articol a fost scris anul trecut. Revizuit e ca nou.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase