duminică, 3 iunie 2012

Prânzul de duminică


Timpul seamănă cu un tren. Poate e chiar trenul care trece peste noi ca peste traversele căii ferate. Om lângă om, susţinem cele două şine pe care lunecă locomotiva şi vagoanele. O perioadă scurtă devenim pasageri, însă nu poţi alege liber nici trenul şi nici segmentul de drum.
Poţi nimeri un tren de marfă(bou vagonul nu e de preferat, de la sindromul vacii nebune animalele vii se transportă doar congelate), poate fi un tren militar cu răniţi. Se poate şi un tren de mare viteză. Două-trei sute de km pe oră, ploaie, vânt doar zăpada şi Dumnezeu poate întârzia sosirea.
Am observat că lumea nu se inghesuie în trenurile rapide, dar în vremi de criză se grăbeşte timpul.Totdeauna pasagerii se ciondănesc pentru locurile de la geam, să admire în voie peisajul.
Bătaia mare e pe trenurile fantomă. Acelea sunt trenuri de lux unde timpul cosmic îşi împlineşte călătoria de plăcere, lent, de-a lungul Căii Lactee.
Eu am urcat în Orient-Expres. Era plin de baroni şi conţi, spioni, actriţe şi balerine celebre. Întreg personalul, în uniformă de gală, se uita la mine cu ochi mari, neliniştiţi, ca apele mării izbind o stâncă ivită de niciunde în calea lor. Am scos ca să-i liniştesc biletul de călătorie şi legitimaţia de poet asigurându-i că nu sunt nebun.
M-am aşezat la o masă în restaurantul select.Un chelner îmbrăcat într-un alb impecabil s-a apropiat de mine şi am comandat prânzul de duminică cu părinţii mei, la primul canton

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase