sâmbătă, 23 iunie 2012

Strămoşi marini


Am parasit Piteştiul dimineaţă, ca să nu traversez valul de căldură pe drum şi, undeva după amiază, să pot întâmpina fericit stropii de apă sărată şi să-mi eliberez  starea, contopind-o în absolut. Realitatea e că nimic nu mă încarcă îndeajuns pozitiv, decât izbitura  în piept, frontală, a valurilor. 
Pe faţă, nu ascuns ca încrâncenările vieţii!
            Ar fi fost şi mai bine să plec înainte de ora opt, dar o notă de subsol de pe blog m-a întârziat o vreme. Se pare că elaborez mai greu răutăţile. Recunosc, am răspuns în nota vremurilor la o mizerie cu aceeaşi unitate de măsură. Mi-a părut tare rău, în fond eu am pierdut! 
Evaluând realist, se pare că am pierdut doar “părerea” unui prieten. Trebuie să mă explic, nu părerea ca opinie, ci prietenia ca o părere. Şi în fond socotesc , dacă era doar o părere, nu am pierdut prea mult.
Ştiam omul! însă îmi pare rău de poet!
Până la urmă tot el are de câştigat. Va trebui să-i cumpăr de-acum cărţile, nu mi le va mai oferii pe degeaba. Şi încă ceva. Ar trebui să-mi demonstrez, mai ales mie, că am avut dreptate, scriind o carte şi mai bună decât Bursa îngerilor.
Deocamdată tac. Paginile albe mustesc de versuri tot albe, nu îmbracă  cerneala sufletului.
La întoarcere am să umplu un pet cu apă de mare.
*
            Îmbarcaţi de-a valma în maşina Cristinei după ce trecem primul pod peste Dunăre, mă voi întrece cu Alexandru. Cam de pe-acolo el începe să freamăte ca o pădure când simte briza. Cu siguranţă  eu şi el şi,mai nou  Toma, pe linie genetică ne-am descoperit strămoşi marini.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase