miercuri, 16 octombrie 2013

Calea Lactee






Sub clopotele neţǎrmurite
ale mânǎstirii dorm
oase albe de voievozi
lustruite
de clepsidra veacurilor...
Rareori tulburate
de vânturile  nordului,
bolovani rǎbdǎtori,
cufundaţi prin oglinda spartǎ
din înǎlţimea fiordului,
în prundișul de dedesupt,
rǎgaz al mântuirii

Se trezesc cateodata noaptea,
în tǎcere,
mișcǎ lespezile ferecate ale porţii
și se strecoarǎ
ca-ntr-o pǎrere, afarǎ,
cu gâturile lor înalte de lebǎdǎ

Cu chef de plimbare,
dau o raitǎ în sus și-n jos
albind asfaltul Cǎii Lactee
și din înaltul cerului
se uitǎ înapoi uimiţi și ascultǎ.
Tot mai stins în toacǎ
bate inima crucii
Flǎcǎrile comorilor
nu mai joacǎ pe munţi.
Munţii tot mai tociţi
și urmașii mǎrunţi...

Un comentariu:

  1. Foarte frumoasa poezia.

    Deveniti din ce in ce mai patrunzator si mai "visator"
    Toate cele bune va doreste Adrian ANGHEL

    RăspundețiȘtergere