duminică, 13 octombrie 2013

Hercules ponta la zei. Miturile realității.



Hercules ponta la zei. Miturile realității.



Scena politicǎ recentǎ îmi comfirmǎ cumva cǎ și eu sunt un geniu, ca, o idee mai jos pe blog, poetul Bǎdiliţǎ (Vîj – vîj cu praştia după îngeri.). Un fel de oracol. Am mai spus-o, dar nu m-aţi crezut. Fragmentul pe care vi-l propun este scris în vara fierbinte 2012 și face parte dintr-o carte ce se pregǎtește de apariţie. Jurnal din anul Apocalipsei. Citiţi repede pânǎ ce zeii nu reteazǎ aripile Pǎsǎrii ceţii





În desfrâu cu o muritoare, Zeus a avut un fiu, pe Hercules Pontonel. Ca să-i dea puteri dincolo de cele omenești, a imaginat un plan. I-a turnat Herei, soția sa, zece picături de valeriană într-un pocal cu vin Lacrima lui Ovidiu și a adormit-o. I-a descoperit apoi sânul doldora de laptele vâscos al zeilor și a adus pruncul să sugă. Pontonel, colțos de mic și înfometat, deh, durase ceva timp până când prin mângâieri dibace și glas mieros, reușise Zeus s-o adoarmă pe Hera. Abia de scăpase de poftele stârnite în trupul ei cam stătut!

Cum ziceam, Hercules a mușcat țâmburucul de la țâșnitoare și Hera, tulburată, s-a trezit aruncând cu oroare pruncul străin de la sân.

Grosul laptelui a spoit cerul pe direcția Căii Lactee. Un strop rătăcit a căzut pe un câmp mănos și din el a înflorit crinul Antonel, liberal, albăstrui, al nimănui. Când muritorii de jos s-au uitat mai bine, au văzut sub el și un firicel mititel de știr, o buruiană subestimată, comună, încercând să se cațere și să se conserve în umbra crinului și, ăstuia micu i-au zis Daniil. Acu', dreptu-i că Felix, grădinarul Antenelor i-a tot turnat la rădăcină lapte de măgăriță și făină de oase, dar tot mic rămase.

Aici se termină legenda, dar povestea abia începe. Crescură cei trei feciori ca frații în pace, bună înțelegere și sondaje, patru ani în opoziție cât alții în zece și complotiră că ar fi momentul să se împuternicească vârtos și să-l dea jos de pe cal pe MRU, că prea umblă fǎlos cu DEX-ul în buzunar dându-se intelectual. 

S-au înțeles dinainte: Antonel să fie – președinte. Ăla micu – cu de-ale gurii pe felie până rămâne pustiu la ministerul agriculturii și pentru că Hercules ponta și la zei (supsese la sânul Herei, deh!), notară într-un registru, Pontonel să se ocupe de ahei ca prim ministru.

Zis și făcut cum au vrut ei! Au purces urgent la comploturi și câtă frunză-verde cumpărară voturi în parlament. Totul a mers ca pe roate. Țara fericită s-a dat pe spate. Serbările nu mai conteniră și, odată se treziră că leul nu mai respiră! (Europa nu se miră!...)

Pontonel la televizor, specialist artificier surpriză, ca el mai rar, lansează poveşti în eter, otrăvite. El e cel mai telestar premier major, cu resurse nebănuite şi priză la popor.

De la un timp Antonel se stresează, parcă nu mai visează frumos, s-a ofilit de prea mult soare ca un peşte prăjit. Totul parcă e cu susul în jos. Pare cel mai trist dintre geți într-un Olimp cucerit.

Retras într-o barcă pe mare, nu mai doarme, n-are glas, n-are stare. Fără inamic el, ca președinte prezumtiv... n-are arme, n-are nimic!

„În definitiv, poți conta pe cuvântul lui Pontonel? Ține el minte că tu vrei să fii președinte?...”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase