joi, 28 noiembrie 2013

5. Fragment Gușterele. Cap Veroana



            Ajunşi în tufişurile din zăvoi, în sfârşit li se dezlegară mâinile. S-au luat în braţe şi s-au sărutat îndelung. Râul clipocea plăcut în albie, te îmbia la scaldă dar nu acela era locul nimerit. Prea aproape de drum, putea oricine să treacă întâmplător. Şi nici în sus către podul de fier nu era bine. Acolo se strângeau mulţi, apa era adâncă şi te puteai îneca dacă nu ştiai bine să înoţi.

           – Petre, tu ştii să înoţi?

           – N-am avut unde să-nvăţ. Noi la Drăganu n-avem râu. Dar nu de apă mi-e frică mie când sunt cu tine! Îi revenise graiul.

         – Bine, atunci am să te înec! Trecură râul pe celălalt mal printr-un vad pe care-l ştia ea. În locul acela întins apa nu era mai sus de genunchi. Ştia râul ca-n palmă, căci umblase cu vacile în păştere prin zăvoi cu frate-su Toma, taică-meu, pe firul apei, până ajungeau la covergă lui tata-mare. A ales să-l ducă la apa Vâlsanei pe Petre. Argeşul era prea mare şi periculos. Parcă totuşi n-ar fi vrut să-l înece. Dar n-o interesează, e treaba lui, va trebui să înveţe să înoate. Toma, botezase în jocurile lor Vâlsanul, susţinând că trupul acelei ape unduios şi cald nu putea fi al unui bărbat.

          – Data viitoare nu mai vin cu tine dacă nu ai învăţat să înoţi. Apa Vâlsanei fierbinte, liniştită, părea că nu se grăbeşte să se verse într-un Argeş impetuos. Trupurile li se împletiră până la urmă, ca cele ale unei perechi de îndrăgostiţi în care Argeşul ca un vijoi sălbatec, dominator, o înlănţuia până când, contopiţi, ceva mai la vale, se linişteau într-o curgere lină.

         Şi-au dezbrăcat hainele după un tufiş, ea rămânând într-o cămăşuţă scurtă. L-a luat de mână şi au alergat împotriva cursului, stropindu-se, către o buturugă unde firul se strâmta şi se inchidea la culoare părănd că apa va fi fost mai adâncă. Era mai adâncă, ajungându-i până peste pieptul care-i sălta sub cămaşa subţire.

          – Hai să te învăţ să înoţi! L-a ţinut de mijloc. Petre avea un corp atletic, vânos, dar în apă neîndemânatic, se sprijinea de picoarele ei. O înconjurase cu mâna stângă de pulpă, iar cu cealaltă mână trăgea sub el apa, cum îl învăţase. Ea şi-ar fi desprins din strânsură piciorul, dar era aşa de bine încât îl apropie şi pe celălalt străngându-i uşor mâna ca să nu alunece. Petre bătea cu picioarele, dar greutatea era prea mare şi trupul se ducea ca bolovanul la fund, până ce apa îl acoperea cu totul. Ea se prăpădea de râs.

         – Să mai facem o încercare. Poate îţi vine mai uşor pluta pe spate. Te ţin de mijloc. Ascultător se lăsă pe spate, însă cu grijă, să nu-i iasă catargul cumva deasupra. Într-o mişcare necontrolată Veronica lunecă peste el. El o strânse în braţe şi căzură amândoi sub apă. Au stat îmbrăţişaţi preţ de câteva clipe şi îşi dădură drumul zbătându-se să iasă fiecare la suprafaţă independent. Apoi el o luă în braţele lui puternice, o sărută pe gura ce aşteptase destul, depunând-o ca pe un trofeu al unui înotător campion pe nisipul firbinte din spatele tufişului.

        Cămaşa i se lipise de corp, trebuia scoasă. Şi celelalte lucruri inutile căzură în nisip. După vârtejul sălbatec, condus de ea, trupurile contopite s-au potolit  într-o curgere fără sfârşit.

Un comentariu:

  1. Frumoasa povestioara...recunosc ca am citit cu sufletul la gura, gandindu-ma ca poate sa va ineca el...:)

    RăspundețiȘtergere

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase