miercuri, 11 mai 2016

Înluminări. La vernisajul lui Ion Pantilie



Am ajuns în timp util, plecând din Bucureşti, la vernisajul expoziţiei pictorului Ion Pantilie pentru a-mi umple de culoare şi lumină o zi altfel ploioasă, scăpând dintr-un accident pe autostrada spre Piteşti, graţie divinităţii sau şoferului microbuzului ce şi-a stăpânit cu abilitate volanul strecurându-se dintr-un carambol. Slavă Domnului n-am văzut pe simeza uşor şifonată a bolidului grăbit, pete de sânge, doar nişte vânătăi urâte şi ceva oscioare de metal ieşite prin pielea caroseriei.
În schimb am văzut cum a coborât deschizând uşa o minune blondă, studiind cu rapiditate dintr-o aruncătură de ochi, ca la ora deschisă de pictură, dacă liniile formelor ei fuseseră cumva tulburate din izbitură. Am privit atent, aveam la ce ca la un nud şi i-am garantat cu încântare în gând că totul a rămas OK, cum o plăsmuise în viziunea lui pictorul.
Cu siguranţă însă dacă personajul se grăbea să ajungă şi el la vernisaj, ea n-a mai ajuns trebuind să aştepte poliţia. Ne-am mişcat mai departe cu microbuzul şi peste umărul meu un glas afectat de femeie, care până atunci făcuse ordine la telefon în viaţa unui nepot, aruncă vorbe grele cu răspundere limitată şi adresă precisă:
Firea-ţi ale dracului de ştoarfe, pericole publice, la cratiţă!...
M-am uitat mustrător la ea dar mi-am înghiţit vorbele, de ce să mă risipesc în dezbateri fără nici un sens. Mai bine mă gândesc dacă aş fi întrebat ce aş spune la vernisajul spre care mă îndrept despre omul Pantelie şi pictura dumisale. Îl cunosc pe om de peste 45 de ani, dar n-am făcut parte din cercul lui de prieteni, de la Claudia Duminică şi Lucian Cioată. L-am văzut şi dascăl dezghiocând spre artă inimile copiilor.
Sunt familiarizat cu felul lui de a picta. Esenţa culorii şi luminii poate fi probabil cel mai bine percepute desenând pe nisipul zbuciumat al unui pustiu. Nisipul spulberat de vânt abia de filtrează o formă geometrica, o umbra, o cruce, un copac lumină, o fisură în infinit. E un univers al lui care dacă ai puterea să te aduni îţi atinge sufletul.
Mi-am adus aminte că în volumul meu de versuri Norduri am un poem care i se potriveşte şi dacă voi fi prin absurd întrebat la vernisaj, pus să vorbesc pe acela aş fi vrut să-l citesc.


crochiu




la început a fost pictorul
înmuindu-și în spuma mǎrii penelul 
ea privind cǎtre nord ţinea deasupra 
un glob luminos
abia de-i cuprindea inelul cu braţele


în jur aerul se înroșea dimineţii 
sub tǎlpile  goale tot mai albastrele
fremǎtau valurile
trupul ei liber între cer și pǎmânt
cumpǎnea malurile… astrele


el rob frumuseţii se deda risipei
urca pe dealuri cobora șesuri … 
în umbra tușelor potrivea înţelesuri
rǎscolind peste culorile clipei
nisipuri

La vernisaj lume multă, lume bună, ca peste tot, prieteni şi duşmani. Oare de ce artiştii, în general oamenii nu pot fi doar prieteni?




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ma intereseaza comentariile ,fie si rautacioase