Tu tu tu tu tu tuturututu

 

Tableta de cititor

(Goarna lui Tuturuz. Stefan Mitroi)

„După dispariţia lui Olimpiu(ultimul locuitor în viaţă al cătunului, clopotarul, pentru care clopotniţa s-a deplasat la căpătâiul celui ce nu se mai putea mişca şi s-a aplecat asupra lui până ce acesta a reuşit să prindă funia cu care şi-a tras singur clopotul), casele au început să se simtă tot mai istovite. Dar nu din cauza bătrâneţii, ci a însingurării care le cuprinsese. Înainte de asta cum să se gândească la vârsta pe care o aveau, când se năştea mereu câte un copil în odăile lor, şi ele se credeau de o seamă cu el, luându-şi cu fiecare nou născut viaţa de la capăt?

Fiecare casă avea tot atâtea vieţi câţi oameni trăiseră în ea. Nici nu le trecea prin minte că pot avea o viaţă numai a lor. Au descoperit destul de târziu asta, când toţi oamenii din cătun şi-au sfârşit vieţile, iar ele, care îşi începuseră viaţa cu fiecare dintre ei, nu izbutiseră să moară cu niciunul. Abia atunci şi-au dat seama că au o vârstă şi o viaţă doar ale lor, separate de viaţa şi vârstele celor ce trăiseră în ele.”

În fragmentul citat am descoperit una din cheile acestei incredibile cărţi. Şi de aici poate să înceapă dialogul şi aventura caselor plecate în bejenie spre Bucureşti.

Pe aceeaşi pânza albă de zăpadă deschisă zărilor, în visul unui pictor naiv de geniu ce a urcat casele pe sănii şi a pornit la vale lunecând în culori vii şi proaspete, în jumătatea lui de pagină scriitorul Ştefan Mitroi, intrat în competiţie cu sinele, parcă vrea să desfiinţeze postulatul acceptat de toţi, că o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte. Şi descrie călătoria caselor abandonate, în cuvinte însufleţite care răstoarnă  concepte şi reguli şi adaugă construcţiei volume noi de aer, într-un spaţiu şi timp în continuă mişcare. Parcă totul se leagă în urma unui ac fermecat ce aleargă zglobiu pe ţesătura unui gherghef, fixând vieţile oamenilor, ale caselor, ale sfinţilor din icoană, ale obiectelor, sau ale sufletelor mormintelor, într-o sarabandă împietrită de  care simţi nevoia să te desprinzi, să iei în mână lupa din mâna autorului, s-o îndrepţi încet către suflet şi să-ţi pui întrebarea. Oare cătunul tău…

Mare poet Haritonul ăsta!

„Şi a înhămat Ambrozie

un armăsar alb la sanie.

Şi era o zi geroasă de iarnă.

Şi a urcat Petruţa alături de el în sanie.

Şi-n timp ce urca, el i-a aşezat

pe umeri un voal alb de dantelă.

Şi totul era alb în jur.

Câmpul, satul din depărtare,

cimitirul, crucile din cimitir.

Şi bătea clopotul în sat,

vestind începutul slujbei de duminică.

Poate şi începutul nunţii lor,

ce încăpea toată

în sania aceea de două locuri.

Căci Ambrozie ţinea într-o mână

hăţurile cailor, iar în cealaltă

o lumânare albă aprinsă.

Calul a pornit la trap peste câmp.

Şi Petruţa era îmbrăcată în mireasă.

Şi strângea la piept un buchet

de flori albe, care nu era altceva

decât respiraţia ei îngheţată.

Şi-au ajuns cu sania pe

gheaţa groasă a iazului.

De partea cealaltă a gheţii

se zărea Drumul Muscalilor.

Ajungeau cât ai bate

din palme acolo, după care….

După care nu s-a mai văzut calul.

Nu s-a mai văzut apoi nici sania.

Nimeriseră într-o copcă

săpată în dimineaţa aceea

în gheaţă!....”

Nu putea lipsi din drama destructurării satului românesc tradiţionala îngemănare dintre nuntă şi moarte!

Mai aveam de parcurs ultimele pagini şi dospea în mine ca cititor curiozitatea intensă de a afla cum rezolvă autorul încheierea călătoriei caselor şi întâlnirea în Bucureştiul zilelor noastre cu cei care le părăsiseră, urmându-şi cursul vieţii lor.

Şi finalul se petrece în nota întregii cărţi, strălucit.

În spatele ferestrei lui Hariton, ultimul plecat din sat şi ajuns mare scriitor premiat de academie, la ultimul etaj unde locuia, într-o noapte fără somn scriind ultimele pagini din carte, scriitorul îşi vede propria casă plutind dincolo de balcon. Nu putea să-şi ia ochii de la ferestrele casei în care venise pe lume, iar îndărătul casei lui, privind mai atent erau alte case aliniate, ştiute. Era acolo tot satul.

Şi în timp ce el se gândea uşor confuz, cum să-şi invite musafirii înăuntru, şi să închidă povestea, s-a auzit de undeva sunetul Goarnei lui Tuturuz.

Tu tu tu tu tu tuturututu!

„Deodată, în timp ce el se gândea la toate acestea, casele se traseră cu un pas în spate şi începură să urce în cer…. Tocmai atunci, se năpusti de sus o ninsoare cum nu mai căzuse alta pe pământ.”