Prima casă

Azi fiica mea cea mare a împlinit un număr de ani.

Soarele dimineţii nu suflase încă în  trompeţile caniculei. Roua sclipea pe literele de iarbă ale cuvintelor mele ce parcă nu voiau să se lege firesc la telefon, cum mi-aş fi dorit. Într-o altă viaţă, fetelor mele, copii fiind, le împleteam lanţuri din tulpini de păpădie şi, ele fericite le purtau mândre ca pe nişte şiraguri de diamante la gât.

Cu timpul, am împlinit tot mai greu puţinele daruri şi bucuriile întregi. Ne-am legat strâns la ochi şi-am vorbit rar să nu risipim întrebările.

Aşa e viaţa surdă şi nu dă răspunsuri.

*

În filmul meu îngerii nu vorbesc. Ei cântă uneori imnuri luminoase, dar sunetele nu se aud. Ni se pare doar, înspre noaptea învierii, în lumina lumânărilor, pare că bate ecoul.

Alexandru s-a născut înger. Nici el nu vorbeşte deocamdată, dar ştie că e înger şi ne împărtăşeste bucuriile lui. E mai greu când îl doare câte ceva. Nu ştie să ne spună, sau nu vrea să ne spună că şi îngerii au dureri. Mama lui nu împleteşte tulpini de păpădie, nu are timp. Strânge din dinţi împletindu-şi nopţile şi zilele într-un lanţ pentru Alexandru. Ea crede că lanţul ei din efort şi iubire, va fi mai puternic decât acela care încă îl ţine printre autişti.

Cred ca ea! Doar e fiica mea!

*

Aseară târziu m-a întrebat, eu ce să fac tată? Sunt pe un drum rătăcit. Ar trebui să-mi cumpăr o casă să aşez drumurile. Bani sunt puţini. Abia ajung pentru Alexandru.

A sunat telefonul. Nevastă-mea, la celălalt capăt al firului:

–Am înţeles de la fică-ta că ai plâns dimineaţă. Băi tată, nu-i da înapoi! Fir-ar a dracului de viaţă! Tu nu vezi că e nehotărâtă şi seamănă numai cu tine?! Lasă-i să-şi cumpere casă, că aşa e bine!